Osteoporoza este definită ca o afecţiune scheletică caracterizată prin compromiterea rezistenţei osoase, având ca principala consecinţă predispunerea unei persoane la un risc crescut de fracturi. Rezistenţa osoasă reflectă integrarea a două componente principale, densitatea minerală osoasă care reprezintă 70% din rezistenţa osoasă şi calitatea osului care reprezintă restul de 30%.
Osteoporoza reprezintă o problemă majoră de sănătate publică afectând un număr foarte mare de persoane din lumea întreagă, indiferent de sex şi rasă, iar prevalenţa sa creşte o dată cu vârsta. Fundaţia Naţională pentru Osteoporoză a estimat că mai mult de 9,9 milioane de americani prezintă osteoporoză sau masă osoasă scazută stabilită pe baza măsurării densităţii minerale la nivelul coloanei lombare şi a colului femural. Mai mult decât atât, anual în SUA, 2 milioane de fracturi sunt atribuite osteoporozei, costurile directe fiind foarte mari si ajungând la aproximativ 17 miliarde de dolari. Prin urmare, instituirea unui tratament corect şi la timp este foarte importantă pentru a reduce riscul de fractură osteoporotică şi implicit costurile directe. Problemele care apar în momentul iniţierii unui tratament la un pacient cu osteoporoză sunt selectarea terapiei, eficacitatea medicaţiei, durata tratamentului, aderenţa la tratament, un element extrem de important fiind siguranţa tratamentelor. Medicamentele utilizate în tratamentul osteoporozei sunt împărţite, după modul de acţiune, în antirezorbtive şi proanabolice.
Bisfosfonaţii
Bisfosfonaţii sunt actualmente cele mai utilizate medicamente în tratamentul osteoporozei. Ei se leagă cu aviditate de os şi inhibă resorbţia osoasă. Aceste medicamente sunt administrate oral şi intravenos.
În ceea ce priveşte eficacitatea bisfosfonaţilor, alendronatul scade riscul de fracturi vertebrale şi şold, risedronatul scade riscul de fracturi vertebrale şi nonvertebrale, ibandronatul scade riscul de fracturi vertebrale, iar acidul zoledronic scade riscul de fracturi vertebrale, nonvertebrale şi şold. În plus, studiile au arătat că toate aceste preparate reduc riscul de fracturi vertebrale, nonvertebrale şi şold.
Ţinând seama că absorbţia bisfosfonaţilor este redusă (aproximativ 5% din doza administrată) şi că ei se fixează cu aviditate la nivelul unităţilor de remodelare osoasă, reacţiile adverse sistemice ale bisfosfonaţilor sunt rare; în plus, administrarea preparatelor mai rar decât zilnic (săptămânal, lunar sau anual), a scăzut rata reacţiilor adverse concomitent cu creşterea aderenţei la tratament.
Reacţiile adverse ale bisfosfonaţilor pot fi împărţite în funcţie de modul de aministrare. În cazul administrării orale pot produce afectare esofagiană, în cazul administrării intravenoase pot produce simptome flu-like, iar reacţiile adverse precum hipocalcemia, durerea musculoscheletală, afectarea renală, fibrilaţia atrială, osteonecroza maxilarului şi fracturile atipice femurale pot apărea atât în cazul administrării orale cât şi intravenoase.
În ceea ce priveşte afectarea esofagiană, s-a observat că administrarea zilnică a bisfosfonaţilor este asociată cu ulcerul esofagian, esofagita şi sângerarea. Cu toatea acestea, aceste efecte secundare sunt diminuate prin administrarea medicamentelor săptămânal în cazul alendronatului şi risedronatului, lunar în cazul ibandronatului şi risedronatului, sau anual în cazul acidului zoledronic. Recent a apărut o preocupare cu privire la asocierea între utilizarea orală a bisfosfonaţilor şi un risc crescut de cancer esofagian.
Un studiu observaţional din 2010 care a utilizat baza de date de cercetare din îngrijirea primară din Marea Britanie a comparat rata cancerului esofagian şi gastric într-un grup de aproximativ 40 000 de pacienţi trataţi cu bisfosfonaţi oral timp de 10 ani cu un grup control. În urma analizei acestei baze de date nu a fost găsită nici o asociere între utilizarea orală de bisfosfonaţi şi cancerul esofagian.
Cu toate acestea un alt studiu observaţional din 2010 care a folosit aceeaşi bază de date de cercetare din Marea Britanie a observat că riscul cancerului esofagian a fost semnificativ mai mare la pacienţii care au primit 10 reţete cu bisfosfonaţi sau chiar mai mult. Un risc similar crescut a fost observat şi la cei care au primit bisfosfonaţi oral timp de 5 ani. De asemenea, s-a observant că utilizarea regulată a bisfosfonaţilor pe cale orală pe o perioadă de aproximativ 5 ani a dublat riscul cancerului esofagian la pacienţii cu vârste cuprinse între 60 şi 79 de ani (1-2 cazuri la 1000 de persoane).
Limitele celor două studii ar fi că diagnosticele nu au fost confirmate de dosare medicale şi nu există informaţii cu privire la complianţa sau aderenţa la tratament. Astfel comisia medicamentelor din Marea Britanie afirmă că nu există o asociere certă de cauzalitate între utilizarea bisfosfonaţilor şi cancerul esofagian, fiind necesare mai multe date.
Este cunoscut faptul că bisfosfonaţii pot determina de asemenea afectarea funcţiei renale. Pentru evitarea acesteia, bisfosfonaţii trebuie administraţi la pacienţii cu o rată estimată înainte de fiecare administrare.
