Tusea, unul dintre simptomele respiratorii care determină cel mai frecvent prezentarea pacientului într-un serviciu medical, reprezintă un mecanism de apărare fiziologic faţă de o agresiune mecanică, fizică sau chimică a căilor respiratorii sau a unor organe de vecinătate.
Deoarece poate fi un simptom, trecător sau persistent deranjant pentru pacient, al unor afecţiuni subiacente severe, conduita ce se impune este aceea de a încerca diagnosticul cât mai precoce al cauzelor acestui simptom, înainte de a iniţia orice tratament antitusiv.
Fiziopatologia tusei. Actul reflex al tusei are un rol important în menţinerea integrităţii căilor aeriene respiratorii, aflat atât sub control voluntar, cât şi involuntar.
Arcul reflex al tusei conţine cinci componente:
• receptori mecanici şi chimici situaţi de-a lungul arborelui respirator, cu o densitate mai crescută la nivelul “zonelor tusigene” (regiunea aritenoidă, bifurcaţiile bronşice, pleura).
• căile aferente predominant vagale
• centrii tusei situaţi la nivel bulbar, cu conexiuni corticale
• căile eferente - nervul laringeal recurent, nervul frenic, nervi spinali, şi
• efectorii - diafragmul, muşchii peretelui toracic şi abdominal.
Factorii stimulanţi ai reflexului de tuse sunt reprezentaţi de secreţiile abundente de la nivelul bronşiilor, aspiraţia de corpi străini, particule de praf, noxe gazoase, modificările inflamatorii secundare unor condiţii alergice sau infecţioase. Eficienţa tusei în eliminarea secreţiilor sau a particulelor străine este influenţată de o varietate de factori, printre care se numără inhibarea centrală a reflexului de tuse, afecţiunile neuromusculare, fluxul respirator scăzut (în bolile obstructive cronice), mucusul vâscos aderent (în fibroza chistică).
În funcţie de momentul iniţial de debut se descrie:
• tusea acută, cu o vechime sub 3 săptămâni şi
• tusea cronică, cu un debut de peste 3-4 săptămâni.
Tusea poate fi seacă, iritativă, fără expectoraţie sau dimpotrivă productivă, caracteristicile sputei expectorate putând ajuta la orientarea şi uneori stabilirea diagnosticului, de exemplu:
• mucoidă în astmul bronşic, bronşitele acute sau cronice
• galben-verzuie în infecţiile bacteriene
• sangvinolentă în cancerul bronhopulmonar, tuberculoză, bronşiectazii
• fetidă în abcesul pulmonar, bronşiectazii
• vâscoasă, aderentă în fibroza chistică
• melanoptizie în pneumoconioze (mine de cărbune)
În funcţie de orarul tusei, cele mai frecvente afecţiuni determinante sunt următoarele:
• dimineaţa - tusea uscată în astmul bronşic
• tusea productivă: bronşită cronică, bronşiectazii,
• postprandial în refluxul gastroesofagian, fistula traheoesofagiană
• exacerbări nocturne în astmul bronşic, faringită cronică, IECA
• exclusiv diurnă în tusea psihogenă
Recurgerea la diverse metode de investigaţie este recomandată în special în cazul tusei cronice.
Radiografia toracică standard posteroanterioară şi laterală este obligatorie în evaluarea tusei cronice, dar şi în cazuri selecţionate, cu tuse acută (ex. provenienţa din focar de tuberculoză).
Spirometria efectuată înainte şi după administrarea de bronhodilatatoare relevă obstrucţia reversibilă în astmul bronşic şi ireversibilă în BPOC. Reducerea capacităţii de difuziune a CO sugerează de exemplu, o pneumopaţie interstiţială fibrozantă.
Tomografia computerizată (CT) a toracelui evidenţiază modificări ce nu au putut fi surprinse pe radiografia toracică în cazul patologiei de tipul bronşiectaziilor, pneumopatiilor interstiţiale etc.
Tomografia computerizată de sinusuri este superioară radiografiei în diagnosticul unei sinuzite ca factor declanşator al tusei. Dacă se suspectează existenţa refluxului gastroesofagian, investigaţia indicată este pH-metria esofagiană pe 24 de ore.
Doina Adina TODEA
MD, PhD Associate Professor of Pneumology Sleep Laboratory
Coordinator University of Medicine and Pharmacy "Iuliu Hatieganu" Cluj-Napoca
