Învăţăm să fim părinţi în fiecare zi din momentul în care ni se naşte copilul şi, în evolutia firească a vieţii, suntem pe zi ce trece, mai înţelepţi, mai capabili să ne înţelegem copilul şi deci, mai capabili să îl sprijinim „să devină”.
De fapt, totul începe încă din primul an de viaţă al copilului şi înseamnă iubire şi atenţie. Copilul are nevoie permanent de atenţie activă şi conştientă de la părintele său. Dincolo de sfaturile specialiştilor (foarte importante şi utile, de altfel), părinţii au nevoie de acest tip de atenţie, care furnizează permanent informaţii preţioase despre starea copilului, despre nevoile şi dorinţele lui şi despre gradele de satisfacere a acestora. Unicitatea fiecărui copil, reclamă acest lucru. O astfel de evoluţie face ca la adolescenţă, totul în şi despre relaţiile cu părinţii lui, să fie mai simplu şi mai confortabil…
Ia să vedem, cum arată realitatea relaţiilor cu părinţii din perspectiva copilului… Foarte important şi securizant pentru copil este să se simtă iubit şi mai apoi, înţeles, de către părintele său. Comunicarea cu copilul înseamnă în primul rând grija de a-l asculta, dar şi de a decripta ce spune, cât mai aproape de ceea ce vrea în mod real, să transmită.
Dacă aceasta este realitatea lui existenţială de zi cu zi, „orice bun” este posibil pentru el şi „orice rău” va fi gestionat cu prejudicii minime. O relaţie părinte-copil construită pe acest fundament, este greu de crezut că va fi altfel, decât armonioasă şi funcţională.
Sunt convinsă că deja v-aţi gândit la faptul că evoluţia copilului presupune modificarea libertăţilor acestuia, renegocierea regulilor, dezvoltarea punţilor de comunicare atât din perspectiva dimensiunii, cât şi din perspectiva complexităţii, totul evoluând într-o conexiune firescă cu dezvoltarea bio-psiho-socială a copilului.
La vârsta adolescenţei, este important să fim atenţi la cum remodelăm graniţele relaţiei părinte-copil. Este evident că până acum, părintele a dimensionat graniţele acestei relaţii aproape în exclusivitate, dar mai ales, că el este cel responsabil de calitatea a ceea ce se află în interiorul acestor graniţe. De la adolescenţă însă, lucrurile se modifică, adolescentul începând să „împingă” aceste graniţe, dorindu-şi să schimbe „geografia” relaţiilor cu părinţii săi. Acest demers este uneori întâmpinat de către părinţi, cu rezervă sau chiar cu opoziţie faţă de schimbare. De cele mai multe ori, aceste atitudini ale adulţilor sunt determinate de temeri dintre cele mai diverse. Dacă părintele îşi identifică şi clarifică aceste temeri, poate ulterior negocia cu fiul sau fiica, noile dimensiuni ale relaţiei, dimensiuni care de cele mai multe ori reprezintă creştere şi evoluţie pentru ambii.
