Triunghiul încrederii
Cu toţii cunoaştem statisticile, studiile, cercetările şi experimentele pentru găsirea mijloacelor terapeutice adecvate vindecării cancerului. Revista de cercetări de laborator la care sunt abonat îmi prezintă săptămânal descoperirea unei noi gene, enzime, substanţe chimice sau extract din plante care alimentează iluziile atât ale bolnavilor cât şi ale terapeuţilor în leacul miraculos. Dincolo de toate acestea, de eforturile oamenilor de ştiinţă şi de teoriile şi inovaţiile terapeutice, uneori de-a dreptul stupide, ale unor terapeuţi cu sau fără studii medicale, de a explica boala, se află bolnavul de cancer cu suferinţa sa şi medicul copleşit de sentimentul de neputinţă şi, uneori, de vinovăţie. Suferinţa fizică şi sufletească a unuia şi sentimental ratării profesionale a celuilalt nu fac însă obiectul studiilor statistice, nici al reformelor legilor sanitare.
Dacă medicina galopează nebuneşte vânând spectacolul vindecării, dacă peste noapte ingineri, avocaţi, ziarişti, bioterapeuţi, nutriţionişti descoperă reţeta, buruiana sau pasa minune vindecătoare, omul bolnav rămâne acelaşi: singur în suferinţa sa, dezorientat, nedumerit, cu credinţa şubrezită într-un Dumnezeu care tocmai pe el l-a ales să sufere, părăsit treptat de colegii de muncă, ocolit de prieteni, sub privirile nedumerite sau compătimitoare ale trecătorilor şi, uneori, de ce să nu recunoaştem, agasate, ale unui personal medical depăşit de situaţie.
Omul suferind este acelaşi de când există umanitatea. Alexandre Dumas, în “Contele de Monte Cristo”, vorbind despre frământările lui Edmond Dantes, întemniţat pe nedrept în urma unui complot, surprindea exact etapele acestei suferinţe.
Fiindcă suferinţa este aceeaşi, indiferent cine ai fi - motivele pot fi diferite -, ea, în esenţă, rămâne aceeaşi. Crimă, pedeapsă, furt, despărţire, părăsire, pierdere financiară, le suportăm în mod diferit, iar asta face diferenţa dintre noi. Dar suferinţa provocată de unul dintre aceste motive o suportăm la fel, trecem prin aceleaşi etape. Când suferim, fie că vrem fie că nu, toţi suntem cópii la indigo ale lui Edmond Dantes, suntem întemniţaţi, pedepsiţi, fără să ne cunoaştem vina.
În plină activitate socială, brusc, omul află ca are cancer. Nu-i vine să creadă că este vorba despre el: poate că rezultatele analizelor sunt greşite, poate că medicii s-au înşelat. Cuprins de panică fiindcă tot programul lui de viaţă se dă peste cap, se agită pentru a se lămuri. Analize, opinii, internet, rude şi prieteni care au trecut prin asemenea experienţe, consulturi, alte analize.
În etapa a doua, după ce panica a trecut cât de cât şi îşi dă seama că intr-adevăr despre el este vorba, speră că s-a greşit şi, cu această speranţă în suflet, caută dovezi.
Etapa a treia este cea în care intervin lamentările şi în care încearcă să-şi dea seama unde a greşit de s-a îmbolnăvit, ce a fost în neregulă cu viaţa lui, cine ar putea fi de vină, de ce tocmai el. Credinţele se clatină, apare dezorientarea, sistemul de valori sociale este ameninţat, realizările lui de viitor sunt sub semnul întrebării: Dumnezeu, casa, copiii, ratele neachitate la bancă etc., toate se amestecă într-un vălmăşag fără răspuns, care adânceşte depresia. În această etapă se pierd foarte mulţi, fiindcă disperarea îi determină să ia decizii greşite.
A patra etapă este cea de resemnare, care poate avea un caracter pasiv sau nu. Începerea tratamentului clasic nu este suficientă, cu atât mai mult cu cât, aflându-ne într-un secol în care raţiunea şi ştiinţele exacte ne domină viaţa, tratamentul bolii diferă de la un consult la altul. Ce facem? Scoruri în favoarea unei opinii sau a alteia? “Doi la unu pentru a mă opera? Şi dacă mai întreb şi alt specialist şi este doi la doi, ce mă fac?” Plimbat de colo-colo pe holurile spitalului, aşteptând la cozi pentru analize sau tratamente, aşteptând la cozi la consulturi, aşteptând specialişti să se întoarcă de la congrese sau din concedii, amânat, plimbat, tergiversat, îşi dă seama că valoarea lui socială s-a modificat odată cu acest diagnostic, că nu este aşa de important cum se credea el, că este, de fapt, unul dintre cei mulţi, încadrat acum în unul dintre programele sociale tolerante pentru indivizii care nu mai sunt utili societăţii, care nu mai produc, ci doar consumă. O simplă privire, o vorbă mai răstită, amânări, ridicări din umeri, toate acestea provoacă în mintea pacientului bolnav de cancer o adevărată catastrofă. Nu poţi găsi compasiunea pe culoarele aglomerate ale secţiilor de oncologie, nu poţi găsi înţelegerea în faţa unui personal medical care el insusi face eforturi să supravieţuiască.
Depăşirea acestei etape reprezintă vindecarea, ieşirea din starea de boală.
Nu este obligatorie traversarea etapelor de început aşa cum le-am descris, după cum, pentru procesul terapeutic, nu este obligatorie polemica despre şi definirea cu precizie a etapei în care se află bolnavul. Fiecare om în suferinţă are calea şi posibilităţile sale de recuperare. Fiecare terapeut, în funcţie de educaţia sa şi de gradul de responsabilitate îl poate ajuta mai mult sau mai puţin.
Apărută parcă din nevoia firească de a netezi, media şi însoţi omul bolnav de cancer, psihooncologia s-a maturizat ca ramură a psihologiei aplicate în paralel cu imposibilitatea medicinei alopate şi naturiste de a rezolva nevoile sufleteşti descrise mai sus. Scopul psihooncologiei este mult mai complex şi nu vizează doar crearea suportului moral, ci şi demitizarea legendelor legate de cancer. Un psihooncolog nu tratează numai pacientul bolnav de cancer, ci şi familia acestuia şi, de ce nu, indirect pe medicul răspunzător de actul terapeutic alopat sau naturist, pe rudele şi prietenii bolnavului, pe vecinii acestuia. Vi se pare complex? Gândiţi-vă că schimbarea de atitudine a fiecăruia dintre noi se reflectă în natura relaţiilor noastre comportamentale cu toţi cei amintiţi mai sus, iar ei vor trebui, la rândul lor, să se schimbe dacă doresc să fie în continuare cu noi.
Consimţământul informat poate rezolva tehnic relaţia medic-pacient. Dar, nu creează în timp premisele unei colaborări şi înţelegeri a evoluţiei bolii. Într-o statistică făcută în sala de aşteptare a cabinetului de consultaţie, s-a constatat cu surprindere că, din cele trei întrebări pe care un pacient le pregătise pentru medic, niciuna nu-i era adresată acestuia. Faptul în sine traduce nu ineficienţa actului medical, ci insuficienţa, limitarea prin sistemul de pregătire, incapacitatea profesională a specialistului de a gestiona în totalitate cazul. Nu se poate ara şi semăna în acelaşi timp şi cu acelaşi utilaj.
Psihooncologul, prin exerciţiul său în domeniul sufletescului, va completa astfel actul medical. Fără a diminua importanţa unuia sau a altuia, actul medical va deveni complet prin închiderea triunghiului medic curant-pacient-psihooncolog. Şi aici trebuie să atrag atenţia asupra relaţiei profesionale care trebuie să se stabilească între primul şi ultimul. După peste 20 de ani de practică în acest domeniu, am constatat că este foarte important ca aceştia doi să colaboreze. Chiar dacă pregătirea psihologului nu implică cunoştinţe medicale, el trebuie să cunoască de la medical curant o serie de date biologice şi terapeutice, gradul de participare, colaborare şi implicare a familiei pacientului, valoarea încrederii care s-a stabilit între ei, programul terapeutic de viitor. La fel, medicul terapeut, indiferent de specialitatea lui, trebuie să fie convins că natura relaţiei cu pacientul, bazată pe experienţa de ani de practică, nu-l transformă peste noapte şi în psiholog şi, treptat, trebuie să-şi formeze o responsabilitate şi limitare a afirmaţiilor sau sfaturilor pe care le adoptă. O bolnavă care-şi studiază zilnic tumora de sân va fi bucuroasă când aceasta se va fi retras în urma tratamentului – a scăpat fără să i se taie sânul, dar va fi grav decompensată în încrederea ei în medicul care îi spune că totuşi trebuie să se opereze de urgenţă, fiindcă nu se poate şti unde a migrat cancerul.
Necesitatea acestui sistem de colaborare este cu atât mai mare cu cât avalanşa informaţională riscă să ne sufoce.
Noi înşine suntem ameninţaţi de iniţiativele şi ofertele terapeutice cărora nu le putem verifica eficacitatea. Dar, în faţa acestei transformări necontrolate a medicinei, ameninţată de un tehnicism şi o chimizare brutală, trebuie să ştim să facem faţă cu ceea ce am moştenit genetic: relaţia interumană. Iar ea se stabileşte dacă avem nişte înţelegeri între noi, pacienţi şi medici, punându-ne nişte întrebări de reper:
Sunteţi o persoană a epocii actuale? Credeţi că trăiţi în prezent? Cât de importantă este pentru dumneavoastră ziua de mâine? Ce se leagă concret de ea? Sunteţi o persoană materialistă, cu picioarele pe pământ? Ce este mai important pentru dumneavoastră: a avea, a face sau a fi?
Cum comunicaţi cu ceilalţi? Consideraţi că sunteţi o persoană iubită de ceilalţi sau nu?
Ceea ce sunteţi acum sunteţi şi ceea cine sunteţi?
Cât de ataşat aţi fost de corpul dumneavoastră?
De câte ori v-aţi “călcat” pe suflet?
Ce nu vă place din viaţă?
Pe o scară de la 1 la 10, vă consideraţi o persoană suportabilă?
Dr. Eduard Ţogoreanu medic chirurg, specialist în psihooncologie
Roxana
Desi a avut un regim de viata de invidiat (zilnic: o masa de fructe, gimnastica, somn la prinz), acum 10 ani a facut TBC. Anul trecut a fost diagnosticat cu cancer de prostata, operat in martie anul acesta. Acum e iar in spital pentru dureri ingrozitoare de oase. Multe din situatiile care au fost le-am aflat de pe la ... rude sau intimplator. Am incercat sa-i spun ca are si un suflet care trebuie tratat, dar nu accepta. Cum il pot determina sa accepte o psihoterapie? Sau , sa reformulez intrebarea, ce pot eu sa fac ca sa-i usurez suferinta? Adaug faptul ca nici mama mea nu este de acord cu asa ceva...
Nov. 7, 2012, 6:16 p.m.