Emilia Ţinţ Dr.
Această tulburare psihică este caracterizată de experienţe recurente, episodice sau persistente de detaşare de procesele mintale şi corporale proprii, uneori pacienţii simţind că le observă la propria persoană din exterior. Testarea, conştientizarea realităţii rămâne intactă, însă aceste experienţe produc un disconfort semnificativ şi, într-o anumită măsură, produc şi tulburări ale funcţionării sociale sau ocupaţionale (apare concentrarea deficitară pe fondul stării psihopatologice şi preocuparea, amplificată de anxietate, asupra fenomenelor propriei conştiinţe).
Derealizarea este şi ea o parte obişnuită a tulburării de depersonalizare şi se referă specific la senzaţia de straniu, raportată la mediul înconjurător, de îndepărtare faţă de acesta, sentimentul de irealitate sau neatenţia.
Depersonalizarea poate lua o mulţime de forme, inclusiv senzaţia de înţepenire şi de moarte a corpului sau aceea că anumite părţi ale corpului (cum ar fi mâinile sau picioarele) nu sunt conectate la restul corpului, senzaţia de detaşare de imaginea de sine, aşa încât persoana în cauză poate părea pentru sine nefamiliară, precum şi senzaţia autoobservării de la distanţă.
Experienţa subiectivă a detaşării de propriul corp este puţin frecventă, apărând în această afecţiune (tulburarea de depersonalizare) numai în aproximativ 20% dintre cazuri.
Cu toate că experienţele de tipul “déjà vu” sunt de obicei asociate cu depersonalizarea, ele sunt de fapt opusul acesteia şi trebuie considerate entităţi diferite. Cu alte cuvinte, ”déjà vu” este o stare în care ceva nou este trăit ca fiind familiar, experimentat, în timp ce în depersonalizare ceea ce este familiar este trăit ca fiind nou sau ireal.
În această tulburare se pune accentul, pe lângă simptome, mai ales pe severitate şi persistent sau recurenţă, întrucât aproape 50% din populaţia generală experimentează la un moment dat depersonalizarea.
Caracteristicile demografice ale depersonalizării cuprind incidenţa de două ori mai mare la femei şi predominanţa la persoane sub 40 de ani.
Depersonalizarea tranzitorie poate apărea ca reacţie la evenimente care pun viaţa în pericol (accidente, boli grave). Poate exista semnificaţia de supravieţuire în dezvoltarea unui clivaj (fisură) între observarea realităţii şi participarea la aceasta, aşa încât persoana în cauză să aibă detaşarea necesară pentru a analiza cum să iasă din această situaţie periculoasă.
Depersonalizarea este relativ rară ca boală în stare pură. Mai frecvent ea este un simptom asociat cu alte afecţiuni, cum ar fi: depresia, tulburările de anxietate, tulburările de stres posttraumatice, reacţia de şoc posttraumatică, intoxicaţiile cu substanţe, psihoze acute sau cronice tip schizofreniform, şi altele.
Experienţa depersonalizării, ca simptom însoţitor sau nu, este neplăcută de obicei şi antrenează anxietatea, panica, senzaţia de gol, fobia de boli psihice (frica de nebunie). Este resimţită patologic, bizară, ca un vis, şi îi face adesea pe cei care o trăiesc să se adreseze psihiatrului.
Depersonalizarea poate avea o evoluţie cronică, dar poate varia mult din punctul de vedere al gradului de disfuncţionalitate, al incapacităţii de adaptare, de concentrare sau de continuare a activităţii profesionale.
Asocierea cu alte afecţiuni este deci ceva obişnuit la pacienţii cu această tulburare. În diverse studii de specialitate, peste 50% din cazurile cu depresie majoră, fobie socială sau tulburare de panică prezintă ca simptom tulburarea de depersonalizare.
Sunt autori care subliniază drept cauzalitate traumele din copilărie în relaţia interpersonală, abuzurile emoţionale în diverse forme, în final, vulnerabilitatea persoanei prin formare.
În unele cazuri de depersonalizare cronică, pacienţii care s-au obişnuit cu boala nu vor simţi în mod deosebit nevoia de tratament. Această tulburare fiind de obicei secundară unei boli importante de fond, ameliorarea clinică a acesteia prin abordare medicamentoasă psihiatrică şi psihoterapeutică adecvată poate rezolva şi problema depersonalizării.
mircea a
Nu am studii de medicina , dar dupa opinia susemnatului exista o legatura intre mostenirea genetica si traumele -psihotraumele indeosebi cele din copilarie.Atunci cand esti beneficiarul unui bagaj genetic deficitar, o predispozitie la fragilitati ale psihicului este iminenta. O trauma sau psihotrauma te aduce in situatia de a avea un psihic marcat pentru totdeauna.Marcat de stari de disconfort psihic .Daca fiecarui copil i s-ar face un profil psihologic si i s-ar urmari evolutia ,cel putin pentru cei care sunt antrenati intr-un sistem educational, multe s-ar rezolva.Societatea romaneasca are institutii care fac mai mult figuratie acoperindu-si existenta cu dosare si hartii.Fata de copii si tineri se mimeaza responsabilitatea in pofida existentei unei legislatie care nu se aplica.Psihologii in Romania sunt ca lautarii , unii au o calitate si vocatie autentica altii sunt purtatori de hartie pe care scrie diploma de licenta si atat.Si acestia din urma se gasesc in numar mare la cabinetele scolare , spitale sau la Directiile Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului. Medicii psihiatri nu au cu cine sa colaboreze, un psiholog clinician psihiatru este o raritate.
Aug. 14, 2011, 11:21 p.m.constantina vigu
Va rog sa ma ajutati pentru o programare la dna dr.Emilia Tint pentru ca nr de telefon de la cabinetul privat me se spune ca nu este alocat. V.as ruga mult sa ma ajutati pt o programare, este f urgent. Multumesc
June 18, 2018, 10:33 a.m.