Emilia Ţinţ Dr.
Această tulburare a ciclului somn-veghe face parte din categoria hipersomniilor, care se manifestă printr-o somnolenţă diurnă, adormiri bruşte atunci când subiectul este puţin stimulat şi prezintă o scădere a performanţelor cognitive.
La baza patologiei somnului pot fi anumite tulburări psihiatrice - depresia de pildă.
Narcolepsia este marcată prin „accese de somn” imposibil de reprimat în circumstanţe neobişnuite, pe un fond de somnolenţă diurnă şi treziri nocturne. Aceşti pacienţi suferă de anomalii caracteristice fazei REM a somnului (denumit şi somnul paradoxal, în care trezirea este provocată mai greu decât în faza de somn lent, profund). Trezit în faza REM (rapid eye movement), individul raportează în general un vis.
Anomaliile acestei faze a somnului pot fi:
- Catoplexia (pierderea bruscă a tonusului muscular);
- Paralizia somnului (imposibilitatea de a se mişca în momentul adormirii sau al trezirii);
- Fenomenele hipnogonice (iluzii sau halucinaţii vizuale sau auditive în momentul adormirii).
Aceste trei fenomene asociate cu accesele de somn constituie o tetradă caracteristică narcolepsiei în 10% dintre cazuri. Narcolepsia este relativ rară (4-7 cazuri la 10.000 de persoane) şi îi afectează de cele mai multe ori pe bărbaţi decât pe femei. Debutează de cele mai multe ori în adolescenţă şi nu dispare spontan, chiar dacă se diminuează în intensitate cu timpul.
Accesele de somn survin într-o perioadă de stimulare mai redusă (activităţi repetitive, condusul auto) sau în timpul unei emoţii (râs, furie, act sexual).
În laborator, pe electroencefalogramă, în timpul somnului se constată o survenire rapidă de somn paradoxal (cel puţin 2 faze REM în primele 15 minute care urmează adormirii).
Somnul este fragmentat şi modificat: treziri frecvente, diminuarea celorlalte stadii de somn.
Mecanismul fiziopatologic (modalitatea de producere şi cauzalitatea) rămâne necunoscut, se continuă studiile şi se adaugă noi teorii.
Tratamentul narcolepsiei se bazează pe psihostimulente şi antidepresive.
Psihoterapia este importantă pentru determinarea şi eliminarea cauzalităţii psihologice (psihogenia) care poate menţine un anumit tip de adaptare nevrotică, ce determină tulburări depresiv-anxioase pe un fond de vulnerabilitate psihică înnăscută sau dobândită.
