Emilia Ţinţ Dr.
Pacienţii cu agorafobie sunt anxioşi atunci când se găsesc departe de casă, în aglomeraţii sau în locuri din care nu pot ieşi cu uşurinţă.
Situaţiile care provoacă anxietate şi evitare sunt numeroase, dar aparţin aceluiaşi model caracteristic. Este vorba despre autobuze şi trenuri, supermagazine şi locuri din care nu se poate ieşi dintr-o dată fără a atrage atenţia, precum un scaun la coafor sau un loc la mijloc într-un rând dintr-o sală de spectacole. Pe măsură ce agorafobia progresează, pacienţii evită tot mai multe dintre aceste situaţii, până când, în cazurile mai severe, ei pot ajunge mai mult sau mai puţin să se izoleze în casă (“sindromul gospodinei ţintuite în casă”). Variaţiile aparente ale modelului caracteristic sunt, de obicei, datorate unor factori care pot reduce simptomele. De exemplu, cei mai mulţi pacienţi devin mai puţin anxioşi atunci când sunt însoţiţi de un om de încredere, iar pentru unii chiar prezenţa unui copil sau a câinelui lor înseamnă un ajutor.
Anxietatea anticipatorie este un simptom frecvent. În cazurile severe, această anxietate apare cu câteva ore înainte ca persoana să fie confruntată cu situaţia de care îi este frică, ducând astfel la o creştere a suferinţei şi făcându-l uneori pe medic să creadă, în mod eronat, că anxietatea este generalizată, şi nu fobică.
Alte simptome includ depresia, depersonalizarea şi ideile obsesive. Simptomele depresive sunt frecvente şi par să fie consecinţa limitărilor pe care anxietatea şi evitarea le aduc vieţii normale a pacientului.
În mod caracteristic, primul episod apare în timp ce persoana aşteaptă un mijloc de transport în comun sau când face cumpărături într-un magazin aglomerat. Brusc ea devine extrem de anxioasă fără să ştie de ce, i se pare că o părăsesc puterile şi simte palpitaţii. Fuge din locul respectiv spre casă sau spre spital, unde, odată ajunsă, îşi revine. Când se regăseşte în situaţii identice sau similare cu prima, ea devine iar anxioasă şi fuge. Aceeaşi secvenţă se repetă în săptămânile şi lunile următoare; atacurile de panică survenind în tot mai multe locuri, evitarea devine o regulă. În mod obişnuit, nu se descoperă niciun stres puternic imediat răspunzător de primul atac de panică, deşi unii pacienţi descriu un fond de probleme serioase (de exemplu, grija pentru un copil bolnav); în puţine cazuri simptomele încep la puţin timp după o naştere sau o boală somatică.
Pe măsură ce agorafobia progresează, pacienţii devin din ce în ce mai dependenţi de soţ/soţie sau de rude, având nevoie de ajutorul acestora pentru acele activităţi (precum cumpărăturile) care provoacă anxietate.
În cazurile recente, pacienţii vor fi insistent încurajaţi să meargă în locurile pe care le evită, deoarece evitarea pare să prelungească evoluţia tulburării. Tratamentul de elecţie este deci o formă a terapiei comportamentale.
Medicamentele specifice au un rol important, fiind considerat secundar terapiei comportamentale.
Dr. Emilia Tint
