Dr. Horatiu Bolosiu Prof.
Prin complianţă se înţelege aderenţa pacientului la toate recomandările făcute de medic, pe toată durata tratamentului. Prin contrast, noncomplianţa este nerespectarea de către acesta, conştient sau inconştient, a recomandărilor terapeutice, sub aspect calitativ sau cantitativ. Este evident că noncomplianţa compromite rezultatul terapeutic, ceea ce duce la agravarea bolii, suferinţă inutilă, scăderea calităţii vieţii şi chiar deces. Mai mult, acestor consecinţe individuale li se adaugă altele, cum ar fi costurile economice şi sociale ridicate (sub aspectul serviciilor şi al mijloacelor materiale), pericolul social şi chiar neîncrederea în profesiunea medicală. Pentru că, aşa cum se spune în Corpus Hippocraticum, „Pacienţii care nu îşi iau medicamentele prescrise... adesea decedează. Dar, neglijenţa lor rămâne necunoscută, iar medicul este singurul învinuit”.
Dimensiunile lipsei de complianţă sunt îngrijorătoare peste tot în lume. În SUA, 86% dintre pacienţi nu utilizează 30% dintre medicamentele prescrise, iar o treime au rata complianţei sub 50%. În Franţa, pentru bolile reumatologice cronice, cum sunt poliartrita reumatoidă, artroza şi osteoporoza, noncomplianţa depăşeşte 40-50% din totalul suferinzilor care s-au adresat medicului şi la aproape un sfert din aceştia fenomenul este considerat „consistent”.
Studii de sociomedicină au arătat, contrar unor idei preconcepute, că aderenţa la tratament nu depinde de indicatorii demografici, nivelul socioprofesional al pacientului, categoria instituţiei sanitare care îl îngrijeşte sau poziţia medicului în ierarhia profesională şi, greu de neînţeles, nici de gravitatea bolii. Iată un exemplu. Un studiu al OMS a arătat că, la data instalării infarctului miocardic, numai 60% dintre pacienţi renunţă la fumat şi că, după primele 3 luni, 80% reiau acest obicei în ciuda avertismentelor severe din partea medicilor.
Printre factorii de care depinde complianţa se numără însă natura bolii, armentariul farmacologic disponibil, condiţia cutural-educativă şi psihosocială a bolnavului şi, mai ales, cooperarea acestuia cu medicul curant. Sunt mai complianţi cei care suferă de boli acute sau cu simptome neplăcute (ex. durere), bolnavii cu comportament aderent sau cei care au adoptat concepţia despre sănătate şi boală caracteristică modelului cunoscut ca health-belief.
Vârstnicii nu sunt în mod necesar mai puţin complianţi, dar devin aşa atunci când intervin cauze fortuite, cum ar fi neînţelegerea instrucţiunilor terapeutice, hipomnezia, depresia sau alte boli psihice, dificultatea de a citi sau de a înţelege prospectul unui medicament sau de a deschide ambalajele asigurate. Costul ridicat al medicamentelor se numără printre factorii cel mai des invocaţi de vârstnicii noncomplianţi.
Deşi complianţa nu se referă doar la atitudinea faţă de medicamente, ci şi la alte recomandări medicale (toate!), cele mai multe studii se raportează la tratamentul farmacologic. Şansa de a respecta indicaţiile medicului cresc dacă sunt prescrise medicamente mai puţine, preferabil pe cale orală, în cât mai puţine prize cotidiene, dacă acestea sunt „noi”, cu efect prompt şi observabil şi dacă au puţine reacţii adverse sau deloc.
Cum justifică bolnavii lipsa de complianţă la medicamente? Iată câteva exemple: „Prea multe medicamente strică”, „Sunt arme cu două tăişuri”, „Am citit prospectul; acest medicament este mai degrabă dăunător”, „Medicamentele sunt bombe pentru stomac”, ”Cred că mie mi-ar ajunge jumătate din doza prescrisă”, ”Mă simt (mai) bine” etc. I-aţi recunoscut printre pacienţii sau prietenii dvs.?
Medicului îi revine sarcina de a milita pentru îmbunătăţirea complianţei la tratament. Iată câteva direcţii de acţiune pentru o mai bună cooperare cu pacientul: discutarea diagnosticului, planificarea riguroasă a tratamentului (în scris!), simplificarea regimului posologic, stabilirea criteriilor de succes terapeutic, anticiparea reacţiilor adverse, implicarea aparţinătorilor, facilitarea comunicării, materiale educaţionale etc. Dar câţi dintre noi procedează astfel?
