Conferinţele Asociaţiei Laboratoarelor Medicale din România (ALMR) au dobândit reputaţia de a fi considerate cele mai proeminente şi eficiente reuniuni ale comunităţii naţionale de profesionişti din laboratoarele clinice, fiind un reper pentru dezvoltarea acestui domeniu în ţară si pentru afilierea activă la forurile internaţionale.
Pe deplin conştienţi de faptul că profunzimea şi complexitatea practicii de laborator cunoaşte o evoluţie impresionantă şi rapidă, Conferinţa ALMR are ca obiectiv stimularea cunoaşterii noilor metode moleculare de investigaţie, un câmp tehnologic nou, care tinde să devină rutină in activitatea noastră zilnică.
Transferul cunoştinţelor fundamentale biomedicale în practica clinică este anevoios, îndelungat şi incomplet. Doar o fracţiune mică din investiţiile din cercetarea fundamentală se regăseşte în serviciile medicale.
Constatarea că transformarea cunoştinţelor din domeniul cercetării în beneficii terapeutice la patul bolnavului se face de-a lungul unor etape succesive slab interconectate, ce predispun la irosirea descoperirilor ştiinţifice şi a unor fonduri însemnate, a generat o activitate de studiu şi organizare a acestui proces, denumit translaţie.
Metodologia elaborată ca urmare a acestei preocupări urmăreşte să definească activităţile translaţionale într-un parcurs coerent şi până la urmă eficient. Astfel între descoperirile ştiinţifice fundamentale şi practica clinică cu impact asupra sănătăţii publice se interpune zona de translaţie în interiorul căreia se produc etapele majore de transformare exprimate prin propunerea produsului pentru aplicaţie în clinica umană şi probarea acestei aplicaţii. Aceste două momente decizionale au nevoie de a fi conectate prin punţi de legătură, între ele şi la cele două extreme, cu ştiinţele biomedicale fundamentale şi practica clinică şi sănătatea publică. Punţile de legătură înseamnă cercetare de laborator şi clinica nonfundamentală, investigaţii privind siguranţa şi inocuitatea produsului, implementarea şi adoptarea sa în îngrijirea pacienţilor. Aceste punţi de legătură sunt esenţiale pentru procesul de translaţie. În lipsa lor, faliile dintre punctele decizionale pot induce pierderea descoperirilor în translaţie şi deci anularea beneficiului pentru sănătatea publică. Căile de comunicare funcţionează în dublu sens: din laboratorul de cercetare la patul bolnavului şi invers, de la patul bolnavului la masa de lucru a cercetătorului (from bench to bedside, between bedside and bench). Întreţinerea unei astfel de reţele de interacţii ştiinţifice, economice, bioantreprenoriale, medicale, a creat nevoia de a structura un cadru profesional specific pe măsura noilor terminologii şi activităţi. A apărut astfel medicina translaţională sau cercetarea translaţională (termeni interschimbabili), care în mod obişnuit indică, în fond, nevoia economică presantă de a obţine un beneficiu practic de pe urma investiţiilor imense făcute de către sectorul public şi privat în cercetarea biomedicală, de a controla costurile serviciilor medicale (1).
În traseul de translaţie laboratorul clinic ocupă o poziţie privilegiată. Ambele sensuri ale circuitului trec prin laboratorul clinic, care devine un punct de control al întregului proces. În ultimele decade a avut loc o translare a paradigmelor diagnostice pe măsură ce un nou limbaj medical se dezvolta fundamentat pe o perspectiva a sistemelor, a structurii, variaţiei şi funcţiei genomului uman in relaţie cu starea de sănătate, sau boală. Introducerea noilor termeni din familia omics în practica medicală (genomică, transcriptomică, proteomică, metabolomică, metabonomică, farmacogenomică) a complicat scena şi aşa în permanentă schimbare, a laboratorului clinic. Transferul unor noi sisteme şi a unor noi principii investigaţionale în domeniul medicinei de laborator are loc în contextul actual al medicinei translaţionale.
Pe de alta parte, diagnosticul de laborator este un domeniu în dezvoltare rapidă, cu un transfer intens de tehnologii, caracterizat de asemenea de un înalt grad de complexitate. În mod inerent, laboratorul clinic este mai predispus decât oricare altă disciplină medicală la inovaţie şi avans tehnologic. Laboratorul clinic a trecut prin transformări dramatice în ultimele decade generate fie de presiuni de rentabilizare economică - un număr cât mai mare de teste într-un timp cât mai scurt şi la un preţ cât mai mic - organizaţionale - reamenajări, fuziuni, restrângeri de spaţiu si din nou expansiune - fie tehnice - testarea la patul bolnavului (point of care testing) şi translarea categoriilor de omics în practica zilnică - şi în fine conceptuale, tranziţia către medicina de laborator personalizată, medicină de laborator bazată pe dovezi. În domeniul medicinei de laborator transformarea unor proiecte cu potenţial înalt de transfer în teste curente, standardizate, poate dura câţiva ani şi implică mai multe procese secvenţiale: dezvoltarea şi validarea metodelor, producerea de reactivi şi sisteme de detecţie de către companiile de reactivi si echipamente diagnostice, evaluarea performanţelor analitice şi clinice ale truselor comerciale şi implementarea confidentă în practica clinică prin instruirea personalului din laborator şi a întregului personal medical asupra interpretării şi utilizării noilor informaţii (2).
Procesul de translaţie, în contextul actual al medicinei moleculare, în centrul căruia stă laboratorul clinic, presupune construirea de punţi de legătură între domenii uneori îndepărtate şi facilitarea unei interacţiune şi cooperări energice între cercetători, clinicieni, profesioniştii din laboratoare şi exponenţii industriilor de profil.
Exemplele unor dezvoltări recente a testelor de laborator pentru markeri tumorali, markeri cardiovasculari, matrice de proteomică clinică sau alergeni recombinanţi atestă importanţa unei evaluări atente a tuturor variabilelor tehnice ce permit in final introducerea unor astfel de metode în practica medicală. Abilitatea laboratorului clinic constă tocmai în evaluarea atentă nu numai a caracteristicilor analitice ci şi a oricăror altor variabile care pot influenţa performanţele diagnostice si deci utilitatea clinica a testului (3).
Trebuie de avut în vedere că procedeele utilizate în evaluarea testelor diagnostice diferă substanţial de cele folosite în studiul produselor farmaceutice. Cele mai importante momente translaţionale pentru un biomarker candidat sunt fazele pre-, intra- şi post- analitice.
Condiţii adverse pot însă periclita o translaţie satisfăcătoare. Când nici o autoritate nu-şi asumă responsabilitatea de a finanţa procesul de translaţie, rezultatele proiectelor de studiu sunt preluate adesea de producătorii de truse diagnostice, distorsionate prin interferenţe străine şi îndepărtate de la obiectivul iniţial. În continuare testele diagnostice sunt arareori adecvat evaluate înainte de a fi introduse în practica clinică, sau sunt încredinţate de producători unor laboratoare selectate. Situaţia indică o falie generată de lipsa de comunicare efectivă între cercetători, clinicieni şi producători şi lipsa unor punţi de legătură. Între defectele semnalate, în mod particular pentru proteomica clinică, sunt incluse lipsa de consens privind adecvarea proiectului de test, aspectele pre-analitice, procesarea probelor, controlul de calitate şi reproductibilitatea rezultatelor obţinute în diferite instituţii. Manipularea si procesarea specimenului biologic, de exemplu, are o contribuţie importantă la producerea de erori pre-analitice. La fel variaţiile biologice individuale, sau dintre indivizi, modificările produse de fluctuaţiile bioritmului. Investigaţiile translaţionale sunt abordate, de obicei, de un număr mare de laboratoare funcţionând în reţea şi se bazează pe studii populaţionale ce utilizează băncile de plasmă. Numărul în creştere de biomarkeri candidat, datorită intensificării interesului în acest domeniu, a accentuat importanţa etapelor translaţionale de calificare şi validare.
Această poziţie specială a laboratorului clinic în interiorul zonei de translaţie, între ştiinţele biomedicale fundamentale şi medicina clinică, solicită o expunere continuă la cunoştinţe avansate care să asigure comunicarea constantă cu cercetătorii sau/şi medicii practicieni. Profesionistul din laboratorul clinic este custodele materialelor biologice şi posesorul cunoştinţelor necesare utilizării acestor materiale în scopul generării de noi cunoştinţe şi trimiterii lor în arena clinică (4). Practica în medicina de laborator reclamă numeroase abilităţi identice cu cele necesare în cercetarea fundamentală, translaţională şi clinică. Astfel medicina translaţională stimulează specialitatea de medicină de laborator, care ajunge o specialitate bazată pe acumularea intensă de cunoştinţe, cu interfaţă activă cu industriile orientate spre perfecţionarea, aprofundarea şi extinderea metodelor de diagnostic, în măsura să menţină activă comunicarea dintre cercetare şi patul bolnavului şi să ofere un impuls cercetării cu orientare clinică (5).
Obiectivul principal al ALMR este cel de a menţine şi de a încuraja standarde profesionale ridicate prin dezvoltarea tehnologica a laboratoarelor, cu intenţia de a oferi servicii medicale de calitate pe calea bunelor practici de laborator şi cercetare.
Ca şi în anii precedenţi, conferinţa ALMR găzduieşte prezentările plenare ale unor experţi de renume în domeniul Medicinei de Laborator, menţinându-ne conectaţi la dezvoltarea prezentă a specialităţii.
Referinţe bibliografice
1. Drolet B.C., Nancy M. Lorenzi - Translational research: understanding the continuum from bench to bedside. Translational Research; 2011; 157; 1-5.
2. Plebani M. - The changing scenario in laboratory medicine and the role of laboratory professionals in translational medicine. Clin Chim Acta; 2008; 393: 23-26.
3. ZaninottoM, Mion M.M., Novello E., Altinier S., Plebani M. - New biochemical markers: from bench to bedside. Clin Chim Acta 2007;381:14–20.
4. Lippi G., Plebani M., Guidi G.C. - The paradox in translational medicine. Clin Chem 2007;53:1553.
5. Plebani M., Marincola F.M. - Research translation: a new frontier for clinical laboratories. Clin Chem Lab Med 2006;44:1303–12.
