Prof. Dr. Horia Ples
Neurochirurgia funcțională este o subspecialitate distinctă în cadrul neurochirurgiei. Este tot o neurochirurgie care se adresează sistemului nervos și folosește exact aceleași tehnici chirurgicale ca neurochirurgia „morfologică – anatomică”, dar diferă de aceasta prin obiective și ca atare, tipul de pacienți și boli cărora li se adresează. Numim neurochirurgie anatomică acea neurochirurgie care se adresează direct unor modificări majore a structurii sistemului nervos, care induc o problemă de funcționare. Un exemplu tipic ar fi o tumoră care crește în interiorul creierului sau adiacent acestuia și apasă pe el în așa fel încât induce o paralizie. În aceste cazuri se scoate masa tumorală pentru a înlătura compresiunea și a da creierului posibilitatea de a-și reveni și relua funcția normală. În principiu, cu cât se intervine sau se „atinge“ mai puțin creierul în sine cu atât mai bine.
Neurochirurgia funcțională e diferită în sensul că se adresează unui creier aparent „anatomic” cvasi-normal pentru a-i corecta unele funcții care sunt intrinsec alterate. Creierul și sistemul nervos funcționează ca o sumă de sisteme – circuite biologice – nu electrice, care sunt interconectate și care se influențează unele pe altele în moduri foarte complexe. Pentru o funcționalitate normala este necesar ca aceste circuite să fie în echilibru funcțional. Aceasta înseamnă că în interiorul creierului pot exista circuite care sunt prea active și generează impulsuri anormale (le numim focare) sau circuite care sunt insuficient funcționale. Obiectivele neurochirurgiei funcționale sunt în acest caz de a restaura o funcționalitate normală a sistemului nervos, fie prin reducerea sau eliminarea unor centri anormal activi, fie prin stimularea unor circuite insuficient active. În sensul acesta există numeroase tipuri de operații. Când există zone din creier care generează impulsuri electrice în mod anormal și necontrolat (focare) este necesar ca acestea ori sa fie suprimate ori „izolate” prin întreruperea căilor de transmisie de la aceste zone la restul creierului. Aceste chirurgii sunt numite și „distructive”, în termeni medicali „ablative”. Evident acest lucru trebuie făcut fără alterarea funcțiilor de baza ale creierului. În celălalt caz, în care unele circuite sunt insuficient active se pot implanta electrozi în zonele inactive și acestea pot fi stimulate direct. Și aici contează precizia cu care se fac lucrurile, iar câteodată este nevoie de o precizie la nivel de fracțiune de milimetru.
Ca și patologie, neurochirurgia funcțională se adresează unor boli considerate în mare măsură până de curând „neurologice”, cel puțin în majoritatea lumii. Vorbim de epilepsie, de boala Parkinson și afecțiunile înrudite care se numesc „tulburări de mișcare”, vorbim de asemenea de unele sechele ale accidentelor vasculare cerebrale sau ale altor leziuni majore ale creierului, manifestate prin contracturi necontrolate la nivelul membrelor, manifestări care se regăsesc sub denumirea de spasticitate. Nu în ultimul rând, vorbim despre tratamentul chirurgical al durerii cronice, care este un domeniu aparte. Există și o ramură care se numește psihochirurgie și care se adresează unor afecțiuni considerate în legătură cu psihiatria dar aici sunt încă puține indicații bine stabilite.
Epilepsia este o boală cronică a sistemului nervos rezultând într-o disfuncție la nivel neuronal sau de circuit neuronal. Odată apărută implică ori un tratament constant pe viață, ori, în cazuri speciale, operații care pot vindeca boala epileptică. Epilepsia reprezintă 10% din totalul afecțiunilor neurologice (exceptând infecțiile și trauma) și apare cu o incidență aproximativă de 50/100k de locuitori pe an. Bolnavii epileptici au un handicap major din cauza maladiei și de multe ori chiar și din cauza tratamentului medicamentos care poate induce tulburări cognitive pe termen lung.
Tratamentul epilepsiei cere eforturi majore financiare și organizaționale la nivel de instituții medicale și la nivel de societate. Pentru anumite tipuri de epilepsie (reprezentând 30% din pacienți) există o acțiune chirurgicală cu potențial curativ.
Tratamentul chirurgical al epilepsiei implică studierea funcționării sistemului nervos din punct de vedere electric prin metode a căror natura este echivalentă cu metodele neuro-științifice de laborator:
- implantare de electrozi pentru studiul epilepsiei,
- studiul matematic al distribuției curenților în cortexul cerebral,
- studiu electromagnetic al activității cerebrale,
- studiul metabolismului cerebral prin urmărirea distribuției de oxigen și glucoză.
După un studiu detaliat se determină dacă există o zonă mică din creier care generează crizele și dacă da, unde este localizată aceasta. Când este identificată, zona poate fi scoasă, ceea ce duce în 90% din cazuri la vindecarea epilepsiei. Este o rată de vindecare enormă pentru o operație neurochirurgicală, dar drumul până acolo este lung și cere un platou tehnic complex și echipe medicale mari formate la un nivel înalt. Investiția însă merită a fi făcută, pentru că pacienții tratați nu mai trebuie să ia medicamente pentru epilepsie practic deloc. Pacienții fiind de obicei tineri sau chiar copii, vorbim deci de 40-60 de ani de tratament de care sunt scutiți. Evident că pe termen lung, în ciuda investiției inițiale mari, beneficiul economic pentru societate este enorm – de ordinul a 10x investiția inițială. Din păcate, în țară suntem foarte în urmă cu un asemenea program și în loc de 500-1000 de operații pe an, se fac doar vreo 50 și aceasta într-un singur loc din București. România ar avea nevoie de un minim de 3 centre pentru chirurgia epilepsiei.
(continuare în numărul viitor)
