Am propus ca definirea Diabetului să se facă pe alte criterii decât prin prezența hiperglicemiei. Dacă anticorpii antiinsulari au apărut (detectarea acestora relevând că boala diabetic este instalată), este un semnal că de fapt întregul sistem imun este implicat déjà cu mult timp înainte ca anticorpii să apară. (text adaptat)
S-au petrecut deci o mulţime de evenimente anterioare. Ce am propus eu este ca pentru tipul 1 de diabet, cea mai simplă metodă a stabilirii diagnosticului ar fi aceea a determinării raportului proinsulină/insulină în serul bolnavului, într-o singură determinare, pentru că este evidentă o creştere a proinsulinei pe care noi am identificat-o la pacienţii cu DZ tip 1 şi la descendenţii părinţilor cu DZ.
Deci creşterea raportului proinsulină/insulină în prezenţa unui sistem imun hiper-reactiv va produce în timp anticorpi antiinsulari şi în final va conduce la apariţia diabetului zaharat. Pentru tipul 2 de diabet, noi am propus determinarea raportului proinsulină/adiponectină, ca marker precoce al tipului 2 de diabet care a început să apară la vârste din ce în ce mai tinere, uneori la copii. Consider iniţiativa nu precoce ci tardivă, care putea fi luată cu 10 ani în urmă pentru că reclasificarea DZ pentru a determina fazele prehiperglicemice este o necesitate care ar putea să conducă la prevenirea evoluţiei spre DZ. Principala opoziţie pentru acest mod de determinare a predispoziției de a face diabet s-a datorat faptului că s-a considerat că este posibil ca unii dintre aceşti pacienţi să nu facă diabet, şi poti să creezi o povară psihologică pentru unii părinţi sau copii care poarta anticorpii diabetici şi nu fac DZ. Totuși, chiar aceasta atenţionare a pacientilor care au predispozitie prin anticorpi, poate să ducă la modificări în stilul de viată capabile să prevină DZ. De asemenea, utilizarea la aceşti pacienţi a unor extracte de plante, utilizate de foarte multă vreme în practica medicală, unele alimente obişnuite (ex. afine, dud alb) ar putea avea un potenţial mare de prevenţie.
Efectul lor în tipul 2 de DZ este demonstrat, dar nu avem studii suficiente făcute la copii. Din fericire, incidenţa DZ de tip 1 este mai mică în România decât în alte ţări europene, cea mai mare fiind în Finlanda, unde incidenţa DZ este de 10 ori mai mare ca în ţara noastră. Ei au un numar mare de pacienţi, dar şi fondurile necesare pentru cercetare, astfel încât ei pot genera aceste studii.
Riscul mai mic de diabet la populaţia românească este datorat genelor protectoare împotriva tipului 1 de DZ, mai prezente la români.
Este adevarăt că în ultimii 20 de ani, incidenţa DZ s-a triplat faţă de 1988. Cauza: alimentaţia s-a modificat dramatic în România. Acest proces de globalizare a alimentaţiei s-ar putea să explice de ce în ţările care au trecut de la alimentaţia autohtonă la cea globalizantă este înregistrată creşterea incidentei DZ.
Studiile întăresc ceea ce susţineam cu 10 ani în urmă, ideea de a renunţa la criteriul unic de diagnostic al DZ şi anume hiperglicemia, pentru că atunci când aceasta apare în tipul 2 de DZ, 50% din masa betacelulară este distrusă, iar la detectarea tipului 1 de DZ 90% din masa betacelulară este practic distrusă. Este rezonabil să crezi în înlocuirea acestui criteriu care indică o fază tardivă a bolii şi iremediabilă.
Aş reaminti în acest context doua aforisme chinezeşti: “A astepta să apară boala este ca şi cum ai aştepta să îţi vină setea ca să începi să sapi puţul”. “A aştepta să apară boala înseamnă să astepti incendiu ca să-l stingi cu apă.” Dacă vrem o prevenţie efectivă, trebuie să ne apropiem cu stadializarea către debutul real al DZ, care are loc cu 2, 3, 5 sau 10 ani în urmă înainte de declanşarea hiperglicemiei, atunci când se face tardiv diagnosticarea.
Chiar daca destinul diabeticilor s-a modificat în bine, existând autocontrolul şi pancreasul artificial, operaţional este la mică distanţă în unele ţări, totuşi este mai bine să previi diabetul decât să porţi toată viaţa o pompă de insulină.
