Prof. Dr. Dan Mircea Enescu
Interviu realizat cu Prof. Dr. Dan Mircea Enescu, Președinte Asociația Chirurgilor Plasticieni din România - A.C.P.R
Există o disfuncție între legi și posibilitățile noastre de a acționa în folosul bolnavului ars. Noi trebuie să știm clar ce avem dreptul să tratăm, cât avem dreptul să tratăm, ce bolnavi tratăm și care pot, de exemplu, să plece în străinătate.
Vă spun, ca medic ce o viață întreagă a tratat arsuri, că această expresie “de a fi tratat în străinătate pentru arsură”, aproape că nu poate fi înțeleasă. De ce trebuie să trimitem pacienții la alte spitale când știu că în această țară există posibilități? Faptul că noi am tratat și am salvat pacienți cu suprafețe uriașe de arsuri, de 80%, 90% în condițiile acestea, fără fluxuri laminare și fără băi terapeutice, este o performanță asupra căreia nu ne îndoim.
Doresc să vă anunț că peste tot în lume, lucrurile se desfășoară din ce în ce mai bazal și din ce în ce mai simplu. Noi încercăm să le complicăm iar ei încearcă să le simplifice. O să redau exemplul colegului nostru Dr. Ciprian Isacu, ce tratează pacienți în Franța, într-un orășel destul de mic, și are o secție cu 10 paturi, câteva asistente și un doctor pe schimb. Noi de exemplu, avem 10 doctori și 50 de asistente tot la 10 paturi și putem să tratăm corespunzător. Dr. Ciprian Isacu ne-a relatat că tratează pacienții cu onestitate, fără fluxuri laminare și fără băi terapeutice. Diferența este aceea că ei au la dispoziție pielea de care au nevoie pentru tratamentul arsurilor extensive. După tragedia Colectiv, a declarat "Jos pălăria pentru ceea ce am văzut, pacienții nu ar fi fost tratați mai bine nici în Franța, nici în Belgia".
Consider că aceasta este soluția, simplitate și eficiență. Nu trebuie să așteptăm să ajungem noi la un nivel care chiar nu există în clipa asta nicăieri în lume. Toți încearcă să își trateze pacienții în condiții destul de decente, iar noi vrem să ajungem la nivelul unor standarde care depășesc maximul actual.
Am avut discuții cu medici din toată țara. Toți suntem îngrijorați că, așa cum se prezintă legislația, nu știm dacă avem dreptul să tratăm, ce avem dreptul să tratăm, ce se întâmplă dacă pacientul moare, ce facem dacă suntem acuzați, unde este bacteria ucigașă, când apare ea și ce se întâmplă?
Consider că discuția este despre concept, despre faptul că la noi nu s-a înțeles că de arsură se moare peste tot, în orice țară, și că, fără baie sau cu baie terapeutică, fără flux sau cu flux laminar, tratamentul este important și îl poți face în condiții decente.
Într-o sală de operație dotată elementar, sunt convins că ne putem desfășura liniștiți activitatea, așa cum am făcut o viață întreagă. Tragedia “Colectiv”, acea gravă nenorocire națională, a fost un moment în care orice națiune se confruntă cu limitele și imposibilitățile sale, oriunde te-ai duce în această lume. Dacă se întâmplă un accident, după iureșul de salvări care vin și pleacă, toată lumea va spune în final “s-au dus la spital”, după care totul se termină.
Când au ajuns la cuvântul acesta miraculos “spital”, se presupune că acei medici unde pacienții au ajuns, au făcut tot ce au putut să îi salveze. La pacienții aduși de la Colectiv, s-a identificat de 4 ori doza letală de acid cianhidric, intoxicație cu monoxid de carbon. La incendiu, au fost temperaturi de 1500 grade, caz nemaiîntâlnit în România, și am luptat sa salvăm vieți.
La trei zile după gestionarea acestei tragedii, am vizitat câteva spitale împreună cu echipa ce venise de la Banca Mondială. Am fost mirat să văd că, aceste spitale pe care le știam sărace, erau dotate cu aparatură, cu paturi impecabile unde puteau fi internați pacienții.
Este vorba de onoarea profesiei, de faptul că aceste persoane care se numesc “medici” și aceste locuri care se numesc “spitale”, așa cum sunt ele, sunt ale noastre, în care ne desfășurăm viața profesională de mulți ani și în care obținem performanțe pe care le invidiază multe centre medicale de mare calitate din lume.
Doresc să vă informez că Spitalul ”Grigore Alexandrescu” a obținut distincția de “Flag of Europe”. Am întrebat de unde până unde, un biet spital vechi de 130 de ani, să obțină o asemenea distincție? Mi-au comunicat că, urmare a chestionarelor întocmite de anumite echipe, avem un ritm de dezvoltare extraordinary, pe care alții nu îl au, că au apărut specialități noi, că progresul nostru a fost rapid și eficient.
În general, țările nu mai investesc în construcția de spitale noi, eu cred că nici în America, după tragedia World Trade Center nu s-a mai construit nici un spital, și nici în Europa nu am văzut. Sunt menținute cele existente, la care se fac îmbunătățiri pentru a funcționa în condiții decente, pentru a putea asigura actul medical într-un mod corespunzător.
