Virusul West Nile se înscrie în acelaşi grup filogenetic ca şi virusurile encefalitei.
A fost denumit astfel după locul în care a fost izolat pentru prima oară, în anul 1937, în districtul West Nile, din Uganda (Africa de Est).
La început, virusul West Nile a fost depistat doar în Africa, Asia, Orientul Mijlociu şi extrem de rar în Europa, el afectând în primul rând păsările, dar şi oamenii, caii, câinii, liliecii, maimuţele, veveriţele sau şoarecii de casă. La om, virusul se transmite prin înţepătura unei specii de ţânţar.
Începând cu anul 1996, virusul a devenit o problemă de sănătate publică şi de supraveghere veterinară în Europa, în bazinul Mediteranean, interesul experţilor faţă de el crescând în momentul în care acesta a fost depistat şi în Statele Unite, mai exact în NewYork City, unde în anul 1999 au fost confirmate 66 de cazuri soldate cu 7 morţi.
În anul 2002, a fost raportat un total de 480 de cazuri, soldate cu 24 de decese. În mai puţin de un an, virusul s-a extins în peste 11 state de-a lungul Coastei de Est ale SUA.
În ceea ce priveşte evoluţia infecţiilor determinate de virusul West Nile în România, în perioada iulie-octombrie 1996, a fost semnalată o epidemie în zona de sud (în Bucureşti şi în lunca Dunării), care a determinat apariţia a numeroase cazuri de îmbolnăvire la oameni, înregistrându-se o rată a mortalităţii de aproximativ 10%.
Anchetele epidemiologice, entomologice, ornitologice şi de mediu, realizate atunci în Bucureşti, dar şi în
zonele rurale adiacente, au demonstrat că ţânţari din genul Culex P. pipiens au fost unicii vectori ai epidemiei, fapt confirmat în urma recoltării de Culex P. Pipiens prin aspirare de pe zidurile şi tavanul unei case de lemn.
În ceea ce priveşte manifestările care apar în urma infectării cu virusul West Nile, acestea sunt de trei tipuri:
- În cele mai multe dintre cazuri, simptomele lipsesc.
- În 20% dintre cazuri manifestările sunt uşoare, apar între 2 şi 8 zile de la infectare şi constau în febră uşoară, cefalee, frisoane, transpiraţie excesivă, stări de slăbiciune, dificultăţi la înghiţire şi dureri articulare.
- Cel de-al treilea simptom este cel mai grav şi constă în encefalită sau meningită cauzată de pătrunderea virusului West Nile în zona meningelui şi a lichidului cefalorahidian. Simptomele - dureri de cap, gât înţepenit, dezorientare, comă, tremurat, convulsii, stare de slăbiciune, vedere slabă, amorţeală a degetelor, paralizie - pot să apară între 3 şi 14 zile de la contactul cu virusul.
Diagnosticul de meningită sau encefalită provocate de virusul West Nile se poate stabili printr-o puncţie lombară.
În urma tratamentului, simptomele pot să dispară în 7-10 zile, deşi starea de oboseală poate persista mai multe săptămâni, în timp ce limfadenopatia (noduli limfatici măriţi) poate dura chiar şi două luni. Diagnosticul de laborator este necesar, având în vedere evoluţia adesea subclinică sau asimptomatică a infecţiei şi semnele clinice nespecifice, iar testele serologice rămân principalele metode de diagnosticare a infecţiei cu VWN.
Pe lângă controlul invaziei ţânţarilor pentru a preveni şi controla diseminarea virusului, frecvenţa şi gravitatea infecţiei au condus la producerea a numeroase vaccinuri, care sunt în diferite faze ale testării.
