Adriana Slavcovici, Cristina Cismaru
Universitatea de Medicină şi Farmacie ”Iuliu Hatieganu” Cluj-Napoca,
Spital Clinic de Boli Infecţioase Cluj-Napoca
Rezistenţa la antibiotice este o calitate funcţională şi inevitabilă a bacteriilor, o modalitate elegantă de a eluda acţiunea letală a drogurilor antibacteriene. Rezistenţa conferă bacteriei capacitatea de a supravieţui la concentraţii citotoxice de antibiotic.
Pentru a eficientiza acest mod de a se sustrage acţiunii antibioticelor, bacteriile posedă capacitatea de adaptare şi rezistenţă, asigurandu-si astfel o evoluţie rapidă chiar în prezenţa agenţilor antimicrobieni.
Rezistenţa se manifestă atât la nivel individual cât şi populaţional (chiar la scară globală), consecinţele fiind creşterea morbidităţii, mortalităţii, a costului/bolnav şi a unei palete foarte reduse de antibiotice utilizabile în infecţiile cu bacterii rezistente sau multi-rezistente. Întelegerea rezistenţei din punct de vedere bacteriologic şi clinic, controlul fenomenului de rezistenţă la nivel populaţional (comunitar sau nosocomial), reprezintă un domeniu important la care îşi aduc aportul cercetările în domeniul biologiei şi ecologiei bacteriane, cercetările privind microbiomul, cercetările farmacogenetice precum şi din industria farmaceutică.
In contextul cercetarilor mileniului III, expresia “lumea microbiană” este insuficientă pentru a contura temporal sau spaţial rolul microorganismelor în dezvoltarea, starea de sănătate a individului sau tratamentul diverselor boli infectioase. Ecologia microbiană trebuie apreciată la o altă scală dacă ne imaginăm această lume a microorganismelor similară cu milioane de universuri şi de galaxii. Bacteriile au precedat cu miliarde de ani speţa umană la nivel planetar, perioadă în care si-au perfecţionat modalităţile de adaptare la mediul extern prin plasticitate şi flexibilitate genetică.Evoluţia omului a avut loc în prezenţa unei flore bacteriene endogene, relaţie de simbioză, comensalism, în care numărul celulelor bacteriene din microbiota umană depăşeşte numărul de celule umane: 1014vs. 1013. De asemenea, evoluţia omului a avut loc în prezenta unei flore exogene (trilioane de “parteneri” microbieni), cu unele specii bacteriene fiind în relaţie de parazitism. Deci, genomul uman a fost într-o relaţie permanentă cu genomul diferitelor specii microbiene (microbiom), relaţie cu consecinţe asupra variabilităţii răspunsului gazdei umane la droguri (ex.antibiotice) şi a variabilităţii genotipice şi fenotipice a bacteriilor (ex.prezenţa şi expresia genelor de rezistenţă).
Ansamblul genelor de rezistenta ale bacteriilor constituie rezistomul, respectiv genele de rezistenta ale bacteriilor patogene, oportuniste, genele de rezistenta criptice şi genele pentru precursori proteici care indirect pot avea un rol în rezistenta la antibiotice.
Noile domenii de cercetare vor furniza un cadru diferit al terapiei antibiotice bazat pe markeri farmacogenetici/farmacogenomici, markeri genetici de rezistenta constitutiva sau inductibila, markeri de raspandire a rezistentei. Diversitatea microorganismelor, variatele genotipuri şi fenotipuri de sensibilitate / rezistenta la antimicrobiene, sunt în curs de studiere pe baza metodelor automate de secventiere a genelor. Diferentele secventelor ADN ale microorganismelor determina diversitatea genetica fiind responsabile de varietatea existenta în cadrul aceleiasi specii.
Utilizarea în viitor a markerilor farmacogenomici / farmacogenetici sau a celor de rezistenta va sta la baza elaborării de algoritmi terapeutici cu alegerea antibioticului adecvat sau a dozelor corespunzătoare (5, 6).
In conditii standard de laborator este posibila cresterea / cultivarea doar a <1% din microorganismele existente în natura deci aprecierea sensibilitatii/rezistentei la antibiotice este foarte limitata prin metodele clasice (difuzimetric, determinarea CMI, CMB, E-test). Metagenomica şi programe computerizate au realizat o modalitate de noua de studiu comprehensiv al secventelor nucleotidice, al structurii, reglarii şi functiei lor, oferind informatii cu aplicabilitate terapeutica sau utile mentinerii starii de sanatate.
O mare parte a antibioticelor isi au originea în bacteriile existente în ambient, prezenta unora fiind estimata la > 240 milioane de ani: eritromicina, streptomicina, vancomicina, de > 30 milioane de ani: daptomicina, altele fiind biosintetizate (7).
In egala masura cu producerea de molecule antibacteriene, aceste bacterii existente în ambient prezinta şi mecanisme precise de protejare fata de proprii produsi (mecanisme de rezistenta), mecanisme care transferate patogenilor sau oportunistilor reprezinta o arma sofisticata de anulare a actiunii antibioticelor. Deci originea rezistentei este mediul ambiental, astfel rezistenta la vancomicina este prezenta la Streptomyces coelicolor, Paenibacillus Rhodococcusiar betalactamazele au o vechime de cel putin 2 bilioane de ani (8,9, 10).
In lumina acestor date rezistenta la antibiotice reprezinta un eisberg al microbiomului pe care-l percutam în mod acut datorita presiunii de selectie exercitata de variati factori de mediu dar preponderent de utilizarea excesiva, mai mult sau mai putin corecta, a antibioticelor în patologia umana şi veterinara. Este necesara abordarea rezistentei sub aspect genetic, biochimic, clinic şi epidemiologic cu atat mai mult cu cat bacteriile sau doar genele de rezistenta nu au nevoie de un pasaport pentru raspandirea în comunitate sau în spital.
Patrascu Ionel Victor
Interesant. Doresc bibliografia ssau, mai bine, intreaga lucrare. Ce mai aveti nou in acest domeniu? Cu stima Patrascu I. V.
June 20, 2014, 9:29 a.m.