Florin Dumitru Mihălţan
Între anii 1990 -1995 am văzut modul cum alte ţări în care am lucrat precum Franţa, Austria, Germania îşi asistau fumătorii în cabinete specializate şi cum lucrau deja la actualizarea legilor de protecţie a nefumătorilor. De atunci am realizat şi am înţeles mecanismele care dirijau viaţa noastră, a nefumătorilor şi ce ar trebui să facem ca să ne protejăm. Tatăl meu a fost una dintre victimele fumatului pasiv. După ani de muncă într-un birou unde „tăiai fumul cu cuţitul” şi unde toţi colegii săi au murit prematur, în anii de pensie ai săi a dezvoltat un emfizem pulmonar şi a fost toată viaţa un tuşitor nevinovat, victimă a expunerii anterioare la fumatul pasiv.
În 1996 am înfiinţat primul cabinet de consiliere al fumătorilor din România. De atunci m-am implicat în această bătălie antifumat în dorinţa de a-i proteja pe toţi cei obligaţi să respire într-o atmosferă „afumată”.
În anul 2005 şi apoi în 2007, 2010 când s-a pus problema schimbării legii antifumat am militat şi am susţinut necesitatea unei noi legi antifumat care să protejeze masa mare şi în creştere de nefumători. Lobby-ul industriei tutunului încerca să minimalizeze eforturile celor care credeau în misiunea acestei legi şi de fiecare dată se găseau tertipuri de amânare a ei. În ajutorul acestora au venit tot felul de ONG-uri, asociaţii puternic sponsorizate de industria tutunului. Din păcate în acest joc au fost atraşi de-a lungul anilor halate albe, personalităţi ale medicinii româneşti, potenţiali sau actuali pensionari care nu numai că au uitat sutele, miile de pacienţi care le-au trecut prin mâini, expresii vii ale efectelor imediate şi la distanţă a fumatului activ sau pasiv, dar au încercat să nege sutele de mii de articole despre nocivitatea tabagismului activ punând calitatea şi statutul lor personal de fumător deasupra intereselor de protecţie a sănătăţii unei naţii. Legea astfel a rămas la nivelul anului 2005, cu mici schimbări impuse de UE în 2009 cu spaţii fără fumat definite relativ, fără conturări clare ale responsabililor care au dreptul să facă controalele şi cu o multitudine de goluri anume inserate pentru ca totul să fie fum.
Când preşedintele Societăţii de Cardiologie dr. Gabriel Tatu Chiţoiu mi-a propus un parteneriat cu Societatea de Pneumologie, am fost extrem de mulţumit şi am marşat imediat mai ales că obiectivul major era prevenţia. Ulterior după demararea iniţiativei d-nei deputat Aurelia Cristea s-a creat coaliţia „România Respiră” şi am participat alături de cardiologi, tineri, jurişti, economişti, oameni de presă la toţi paşii care au permis trecerea legii prin Senat şi Camera Deputaţilor şi pe la multe alte comisii parlamentare. Datorită acestui parteneriat am „respirat” altfel când legea a fost votată dar în acelaşi timp am atras ulterior atenţia că bătălia nu s-a terminat. Imediat au început să apară o multitudine de articole împotriva legii. Cum spunea D-na Alina Mungiu Pippidi după un gest „pe care toată lumea îl considera de normalitate auzim doar ameninţări că oricum legea nu se va aplica – cine crede în statul de drept la români – sau pledoarii că e fascist legiuitorul care discriminează astfel 28 la sută din populaţie, de fumători ... ale căror drepturi fundamentale ar fi astfel lezate”. Trebuia să înţeleg că ar trebui să fim o naţie iresponsabilă unde democraţia urma să funcţioneze doar pentru fumători? S-au reluat şi alte teme la fel de vechi, toate marote ale industriei tutunului: „fumatul pasiv este o minciună, nu există demonstraţii ştinţifice, este în schimb folosită pentru persecuţia şi incriminarea pe nedrept a fumătorilor care sunt făcuţi vinovaţi de toate relele”. Sunt afirmaţii care dovedesc că avem o categorie de jurnalişti care scriu articole fiind total neinformaţi sau dezinformaţi. Fumatul pasiv şi efectele sale sunt într-adevăr „minciuni” susţinute, din păcate pentru industria tutunului şi cei care afirmă fără să verifice aceste adevăruri, de sute de mii de articole pe foarte multe afecţiuni respiratorii, cardiologice, oncologice, etc; 10% din decesele de pe mapamond sunt induse de fumatul pasiv. Dramele în multe familii unde fumătorii îşi ucid cu nonşalanţă sau inconştienţă pe cei apropiaţi stau ca dovezi palpabile. Se uită însă premeditat că legea este făcută tocmai pentru a proteja această categorie ca să nu mai vorbim de toţi salariaţii nefumători obligaţi să lucreze în spaţii publice unde sunt expuşi pe toata durata turelor. Aceştia din nefericire nu sunt puţini iar obligarea lor de a lucra în aceste condiţii nu cred că are nimic de-a face cu apelul la democraţie sau la nedisicriminare a celor care încearcă să împiedice aplicarea acestei noi legi, moderne prin articole sau sesizări la Curtea Constituţională.Legea nu este îndreptată împotriva fumătorilor care au toate drepturile să–şi pregătească încet o afecţiune invalidantă, un deces prematur şi să atragă probleme suplimentare de îngrijire în acele familii unde ei sunt principalii responsabili de confortul financiar al acesteia. Şi aici sunt suficiente argumente ştiinţifice precum cohortele de pacienţi români cu cancer pulmonar care au adesea suferinţe îndelungate şi traumatice în ciuda eforturilor medicilor; lor li se adaugă bolnavii cu emfizem, cu insuficienţe respiratorii care nu acceptă crudul adevăr că fumatul le-a „mâncat” şi distrus plămânul şi că restul vieţii lor depinde de aparate de ventilaţie sau de concentratoare de oxigen. Lista suferinţelor induse de tabagism este şi rămâne permanent extrem de lungă. Fumătorii nu au voie să uite ce spunea Steve Jobs pe patul de moarte :„Poartă-te bine cu tine. Preţuieşte-i pe ceilalţi". Aceiaşi lege face în schimb apel şi la fumători, mulţi înţelegând corect că doar astfel există o deschidere spre protecţia copiilor şi a generaţiilor viitoare. Demersul legislativ face apel şi la bunul simţ pentru că nu este firesc să alungi nefumătorii din toate locaţiile publice şi să-ţi afişezi ostentativ dreptul de a fuma care de fapt nu este în „Carta drepturilor omului”.
Există şi alt motto: de ce ne ocupăm de fumat şi nu de poluare? Ne ocupăm şi de poluare (toate acţiunile noastre au demarat de 2 ani) dar tabagismul, un flagel cu istorie îndelungată a fost cel care a ucis şi ucide milioane de oameni, fiind la rândul său un factor de poluare. Cei care au demarat mai demult, din foarte multe state ale lumii au şi dovezi elocvente ale prelungirii duratei de viaţă a cetăţenilor lor. Centenarii (şi nu centenarul care este ales de model de cei care povestesc de bunicul fumător) sunt în număr din ce în ce mai mare şi aici protecţia activă, legislativă, nu numai a nefumătorului şi-a adus contribuţia din plin alături de alte acţiuni de prevenţie din alte zone de acţiune. S-a repus pe tapet şi un alt mit: contribuţia la buget a industriei tutunului. Se uită două lucruri vitale:
• costurile directe sunt mici pe lângă cele indirecte induse de o multitudine de factori: decesul precoce al fumătorului, pensionarea medicală, zilele de incapacitate temporară de muncă, de fumatul la mâna a treia, de pierderile din agricultură (cu suprafeţele alocate tutunului în locul altor culturi ceraliere), de incendiile induse de ţigara uitată, de defrişările de pădure, etc.
• la sistemul de sănătate cotizează şi nefumătorul care plăteşte la rândul său o parte din factura fumătorului iar profitul şi respectiv taxele la stat sunt plătite într-un fel în mod indirect astfel atât de fumător cât şi de nefumător
Şi pentru că vorbim de acest fals război cu fumătorii poate că nu ar fi rău să amintesc pentru toţi două panseuri ale lui Neagu Djuvara, cunoscut istoric, filozof, jurnalist la 97 de ani:
• „când o persoană intră în sala de operaţie, va realiza că există o carte pe care nu a terminat-o de citit – „Cartea trăitului sănătos” şi
• „ambiţia mă ţine tânăr; din nefericire, nu poţi recomanda cuiva să fie ambiţios, pentru că asta e o trăsătură pe care o ai sau nu o ai”.
Noi cei care credem în această lege şi în consecinţele pozitive pentru nefumători şi fumători rămânem nişte ambiţioşi deşi drumul este în continuare lung cu multe suişuri şi coborâşuri. Suntem încurajaţi să continuăm pentru că în spatele unei legi corecte ne poate aştepta sănătatea unei naţii pe care nimeni nu are dreptul să o negocieze.
