Este adevărat că diagnosticarea unei maladii somatice este unul dintre evenimentele traumatice definite ca fiind foarte severe, dar la fel de adevărat este şi faptul că diagnosticul de “cancer” nu este o sentinţă. Pentru mulţi pacienţi “ai cancer” sunt cele mai de temut două cuvinte dintr-o limbă.
Din punctul de vedere al desfăşurării temporale, în practica clinică se întâlnesc pentru reacţia traumatică trei etape, care încep de la aflarea diagnosticului.
1. Faza de şoc
Este caracterizată iniţial printr-un sentiment de insensibilitate - bolnavul şi familia par năuciţi, au impresia de irealitate: “Nu poate fi adevărat! Este o greşeală. Sigur este o confuzie la mijloc!” Sentimentul de năucire este atât de puternic încât îţi poate da impresia, timp de câteva zile, că absolut nimic nu s-a întâmplat. Apoi urmează negarea, refuzarea diagnosticului, cei afectaţi nu pot să creadă că acesta este adevărul şi vor alerga din doctor în doctor în speranţa infirmării. Negarea este probabil un mecanism psihologic de protecţie care oferă timpul necesar procesării informaţiei.
2. Faza de acţiune
Adevărul nu mai poate fi negat. Da, este cancer. Apare acum senzaţia de, lipsa de speranţă, alternând cu o senzaţie de calm. Apar tulburări de somn, lipsă de concentrare, iar activităţile zilnice nu mai pot fi realizate.
Începe aproximativ la o săptămână după aflarea diagnosticului şi este caracterizată la început de mânie, adesea îndreptată asupra celor apropiaţi, asupra superiorilor sau colegilor şi, mai ales, asupra medicilor sau a celor care vor să-i ajute şi care sunt găsiţi vinovaţi de foarte multe lucruri. Mânia este şi spre sine, intervenind o alternanţă a acestui sentiment, care pendulează între exterior şi interior. Sentimentul de autocompătimire apare alături de cel de revoltă şi adesea nu este conştientizat. Pacientul se întreabă de ce a trebuit ca tocmai el şi nu altcineva să fie predispus la cancer. De ce tocmai el, care nu a făcut excese, a avut un comportament şi un stil de viaţă exemplar, el dintre toţi
Căutarea unui sens, a unei semnificaţii este elementul dominant prezent în toate etapele reacţiei traumatice. Această nevoie de explicare a prezenţei bolii va fi rezolvată în funcţie de credinţele persoanei, de mediul social, de istoria şi judecăţile personale.
Anxietatea şi depresia însoţesc această fază de acţiune şi sunt prezente sub numeroase aspecte: teamă, iritabilitate persistentă însoţită adesea de imagini mnezice intruzive, hipervigilenţă, senzaţie de spaimă, tulburări de memorie, insomnie, coşmaruri, tulburări de concentrare. Apar în mod repetitiv temeri pe care le determină cuvântul în sine, temeri care vin din percepţiile, credinţele şi informaţiile care circulă în mediul de cultură al pacientului. Aceste temeri pot fi rezumate astfel:
- posibila moarte însoţită de durere,
- dependenţa de alţii,
- posibila schimbare în ceea ce priveşte funcţionarea organismului şi imaginea corporală,
- deprecierea capacităţii de a avea succes pe plan profesional,
- afectarea relaţiilor personale şi teama de abandon.
Aceste temeri sunt neîntemeiate şi exagerate şi vor lua sfârşit după 1-2 săptămâni, de obicei odată cu începerea tratamentului.
Această fază de agitaţie şi tulburare este o reacţie comună, un răspuns normal la ceea ce se întâmplă în viaţa voastră. Nu sunteţi pe cale ”să vă pierdeţi minţile”.
