Prof. Dr. Ruxandra Ulmeanu
Cancerul bronhopulmonar este „cel mai rău” dintre toate neoplaziile, ocupă locul 1 în ceea ce privește mortalitatea cauzată de toate tipurile de cancer. În jur de 75% din pacienții cu cancer pulmonar se prezintă la diagnostic în stare extrem de avansată. Cancerul pulmonar nu are simptome specifice, marea majoritate a pacienților fumează de zeci de ani și li se pare normal să tușească, să expectoreze, să aibă dispnee și o pun mai mult pe trecerea vârstei sau pe luarea în greutate și din păcate doar când apare hemoptizia (eliminarea de sânge) sau disfonia (pierderea vocii) sau o durere atroce se vor prezenta la medic.
Există progrese remarcabile în biologia cancerului pulmonar și în tratamentul bolii. Acest tratament personalizat. Cancerul pulmonar, acum, reprezintă trecerea de la o boală incurabilă la o boală cronică iar explorarea biomarkerilor adecvați pentru imunoterapie și terapie moleculara țintită, se întâmplă deja.
În ultimii 10 ani am asistat la o adevarată revoluție pentru cancerul pulmonar nonmicrocelular avansat: dincolo de examenul histologic standard, se merge mai departe personalizând acest diagnostic prin existența și căutarea mutațiilor genetice sau markerilor pentru imunoterapie, ceea ce pentru acești pacienți cu cancer inoperabil ridică simțitor de mult calitatea vieții și supraviețuirii
Interrelația între stres și boală
Între personalitate și boală există o legătură reală, iar stresul contribuie la instalarea cancerului. Dacă individul are o personalitate predispozantă pentru boală, stresul dublează predispoziția de cancer.
Din ce în ce mai mult se discută de interrelația dintre personalitate și cancerul bronhopulmonar. Altfel spus, tipul de personalitate poate predispune la îmbolnăvirea de cancer și totodata modul în care boala canceroasă influențează personalitatea celui aflat în această situație este un reper extrem de important.
Există mai multe etape în răspunsul psihologic la pierdere: în primul rând șocul diagnosticului, respectiv neîncrederea, negarea, disperarea - în general durează sub o săptămână; în al doilea rând punctăm disforia, ce durează câteva săptămâni, chiar o lună sau două, o stare penibilă de tristețe și frică însoțită de iritabilitate extremă și de instabilitate.
Apoi anxietatea, insomnia, furia, vina, concentrarea scăzută și întreruperea activităților curente. Mai târziu urmează adaptarea, cu refacerea speranței și cu reluarea unor activități.
În momentul aflării diagnosticului un reper esențial este acela al durerii, cu mai multe faze. Faza de negare este în fapt un mecanism de apărare obișnuit; bolnavii cu cancer pulmonar au un grad mai ridicat de negare în general mai ales dacă au o percepție mai bună asupra stării generale de sănătate. Această negare este corelată de foarte multe ori cu furia, aceasta fiind răspunsul emoțional la perceperea unei amenințări copleșitoare. Cauzele de furie față de personalul medical: întârzierea în diagnostic, modul în care i se comunică diagnosticul și în primul rând reacția de adaptare la diagnostic și la prognostic.
Sentimentele de incorectitudine, sentimentele de abandon din partea divinității și evident anxietatea, tensiunea persistentă, incapacitatea de relaxare, insomnia, iritabilitatea, de foarte multe ori atacul de panică, așteptarea procedurilor și testelor de confirmare a diagnosticului apoi periodic așteptarea rezultatelor testelor pentru răspunsul la tratament și eventualele recidive ale bolii, și, nu în ultimul rând, stresul financiar legat de cancer sunt repere extrem de importante, care trebuie înțelese de medici, în evoluția acestor pacienți.
Teama propriu-zisă este diferită de anxietate pentru că are un obiect precis care o declanșează și o întreține. Temeri comune ale pacienților cu cancer: drumul către deces, dependența de familie, medici, personal de îngrijire și nu în ultimul rând schimbarea în imaginea corporală și imaginea de sine odată cu evoluția bolii. Temerile comune sunt în primul rând centrate pe distrugerea relațiilor personale și nu în ultimul rând de suferința și durerea în stagiile terminale ale bolii.
Pacienții cu cancer pulmonar se pot simți stigmatizați, deoarece, apropo de fumat, caracterul prevenibil al acestui tip de cancer conduce automat la fenomene de blamare a celor care au deja această afecțiune. Peste 70% din subiecți consideră că sunt cel puțin în parte responsabili de apariția bolii.
Depresia
Depresia, știm toți, este subdiagnosticată, dacă ne îndreptăm numai către noi înșine mai ales în acești ultimi doi ani. Depresia prezentă aproape toata ziua, în aproape fiecare zi, minim 2 săptămâni, ca simptome, având un interes sau o plăcere evident scăzută pentru aproape orice activitate, insomnie, hipersomnie, sentiment de inutilitate și nu în ultimul rând gânduri suicidale.
Idelile suicidare în randul populației non psihiatrice de pacienți cu cancer poate ajunge la 71%.
„… individul complet depersonalizat pierde sensul și rațiunea de a mai trăi. Moartea pare ca o soluție de evadare dintr-o realitate în care el se simte străin, pe care nu o poate înțelege și în care nu mai poate trăi.” Psih. Constantin Enăchescu
Riscul de suicid este maxim în primii 2 ani de la diagnosticarea cancerului și din păcate aproximativ încă 10% din pacienții cu cancer mor prin sinucidere.
Există progrese remarcabile în biologia cancerului pulmonar și în tratamentul bolii. Identificarea mutațiilor genetice și a markerilor pentru imunoterapie revoluționează medicina personalizată în cancerul pulmonar non microcelular. Din fericire, și la noi în țară, aceste lucruri sunt posibile a fi efectuate inclusiv pentru personalizarea diagnosticului dar mai ales în scopul de a urma acest tratament personalizat.
Cancerul pulmonar, acum, reprezintă trecerea de la o boală incurabilă la o boală cronică iar explorarea biomarkerilor adecvați pentru imunoterapie și terapie moleculară țintită, se întâmplă deja.
„Speranța oamenilor este rațiunea lor de a trăi și de a muri„ Andre Malraux
Speranța devine rațiunea de a trăi a pacienților noștri cu cancer pulmonar.
