Prof. Dr. Ruxandra Ulmeanu
La ora actuală, bolile respiratorii concurează cu cele cardiovasculare ca frecvenţă, iar cancerul bronhopulmonar reprezintă forma cea mai agresivă de neoplazie.
Pentru ca șansele de supraviețuire să fie cât mai mari ar trebui mai întâi ca șansele de identificare a bolii să fie cât mai precoce. Problema esenţială este că acest cancer pulmonar nu are nimic specific ca manifestare, ca simptome, astfel încât pacienţii să se prezinte la medic devreme. Marea lor majoritate sunt fumători, consideră că e normal să tuşească şi să expectoreze. Vor veni la medic foarte târziu, când tusea devine extrem de iritantă sau când în expectoraţie apare sânge (hemoptizie).
Mai mult decât atât, nu există posibilitatea de a contura exact aceste semnale de alarmă nici din punctul nostru de vedere medical şi atunci singurul lucru fundamental ar fi să se facă o evaluare, un control pneumologic la persoanele cu risc, evident fumătorii, cei care au indice de 20-30-40 pachete/an .
Apoi la cei fumători care au în acelaşi timp BPOC, numitorul comun fiind, evident, fumatul.
BPOC, ca patologie pulmonară, reprezintă un factor de risc suplimentar pentru apariţia cancerului pulmonar, creşte riscul de cancer de șase până la zece ori în plus faţă de fumat.
Radiografia pulmonară şi spirometria sunt elementele de bază pentru controlul pacienţilor.
Dar, dacă prezintă orice fel de altă manifestare pulmonară care nu se remite sub tratamentul standard (maxim o lună), investigaţia endoscopică este esenţială, şi apoi tomografia computerizată. Indicaţiile pentru bronhoscopie şi pentru tomografie sunt foarte clar conturate iar medicii specialişti ştiu când şi cum trebuie făcute şi indicate. Ce trebuie înţeles este că informaţia de la aceste două investigaţii este complementară. De exemplu, tomografia trebuie recomandată după nişte paşi normali şi uzuali parcurşi de pacient împreună cu medicul specialist. Tomografia computerizată poate aduce informaţii pe care bronhoscopia nu le aduce, dar şi invers. Ele trebuie să meargă mână în mână.
Ideal ar fi, pentru România, ca toţi medicii pneumologi să poată efectua bronhoscopie, în sensul pregătirii profesionale şi al existenței laboratorului respectiv, al aparaturii dar mai ales al laboratoarelor conexe care prelucrează probele prelevate, esenţiale. Pentru cancerul pulmonar există insuficiente laboratoare de anatomie patologică şi colegii anatomo-patologi sunt încă foarte puţini faţă de necesar.
În România avem următoarea situaţie: sunt cam 800 medici pneumologi. În jur de 200 ştiu să facă bronhoscopii, au competenţa şi cursurile necesare, dar din cei 200, poate doar 100 vor efectua într-adevăr bronhoscopii.
Bronhoscopia este o procedură care se lucrează uneori în condiţii de urgenţă. Introducerea endoscopului reduce din calibrul căii aeriene dar în acelaşi timp pacientul trebuie să respire şi să îşi păstreze funcţiile vitale în timpul manevrei. Procedurile ar trebui făcute numai în serviciile în care există medic de urgenţă sau terapie intensivă, deci medicii pneumologi, chiar dacă ştiu cum să facă bronhoscopia sau chiar dacă au aparatura necesară, le evită în absenţa acestor cerinţe, pentru că pot avea risc mare pentru pacient. Apoi, serviciile de anatomie patologică sunt insuficiente, medicii anatomo-patologi sunt foarte puţini, deci nici 20% din cei care ştiu să facă, fac într-adevăr bronhoscopii. Lipsa condiţiilor pentru efectuarea bronhoscopiilor înseamnă supraîncărcarea excesivă a serviciilor de bronhoscopie unde se realizează aceste proceduri. Institutul Marius Nasta din Bucureşti bate orice fel de record, cu peste 10.000 de bronhoscopii pe an. Este deja un semnal de alarmă, deoarece, a face cu patru medici 10.000 de bronhoscopii pe an dintre care 5.000 sunt suspiciuni de cancer pulmonar care în peste 80% din cazuri se confirmă prin bronhoscopie, înseamnă o supraîncărcare excesivă a personalului medical care nu este deloc benefică pentru stresul personalului medical, pentru speranţa lor de viaţă.
Printre procedurile de screening al persoanelor cu risc se numără şi depistarea endoscopică precoce (menţionez că în Institutul Marius Nasta există şi această posibilitate), aşa numita bronhoscopie cu autofluorescență, în care se schimbă lumina albastră cu nişte filtre speciale, astfel încât se observă autofluorescență ţesutului displazic, preneoplazic sau a ţesutului minim invaziv neoplazic, care are în lumina albastră o altfel de fluorescenţă decât epiteliul respirator normal. Este o metodă foarte sensibilă, dar nu foarte specifică, deoarece, de multe ori şi conotaţiile inflamatorii foarte puternice pot să apară la fel ca aspect.
Pe de altă parte este importantă conştientizarea populaţiei cu privire la controlul medical.
Am iniţiat campania de aderenţă la tratament a pacienţilor cu afecţiuni respiratorii cronice, în care dorim ca informaţia medicală să ajungă la pacient. Este primordială necesitatea de a înţelege că aderenţa la tratament înseamnă peste 85-90% din succesul unui tratament, că pacientul nu trebuie să fie doar un ascultător obedient ci trebuie să participe activ împreună cu medicul la decizie şi la eficacitatea tratamentului, în primul rând administrându-şi tratamentul corect.
Al doilea mare proiect care continuă o etapă anterioară dezvoltată de către Prof. Dr. Florin Mihălțan, este studiul de prevalență al bolilor obstructive cronice.
Deoarece discutăm de ceea ce înseamnă această povară a bolilor respiratorii, doresc să subliniez că încă nu ştim (în România) care este prevalența reală în acest moment a astmului şi bronhopneumopatiei cronice obstructive. De aceea ne dorim să facem un studiu de prevalență, deoarece, având aceste informaţii, vom putea să alertăm factorii decidenţi în vederea susţinerii acestor pacienţi. Avem ziua astmului şi ziua BPOC-ului în care există campaniile media de conştientizare în rândul populaţiei şi în care, pentru populaţia Bucureștiului - în funcţie de suportul financiar, intenţionăm să continuăm campaniile de depistare prin spirometrie, care se bucură de un real succes.
