Dr. Mihaela Oros
Aerosolii sunt folosiţi de multe secole pentru tratamentul afecţiunilor respiratorii, cercetările ultimilor ani aducând însă progrese considerabile în acest domeniu.
Diferenţa esenţială dintre tratamentul pe cale orală şi cel inhalator o reprezintă faptul că plămânii, spre deosebire de sistemul digestiv, sunt „instruiţi” pentru a elimina particulele străine. Astfel, anumite particule depuse între laringe şi bronhiolele terminale pot fi îndepărtate prin clearance-ul mucociliar şi nu vor determina un efect antiiflamator sau bronhodilatator. Pentru ca acest lucru să nu se întâmple, pentru terapia inhalatorie, s-au realizat diferite forme terapeutice, fiecare reprezentând o combinaţie unică între substanţa medicamentoasă şi dispozitivul respectiv.
Factorii care influenţează depunerea particulelor în plămâni
Factorul principal ce ţine de forma terapeutică este reprezentat de mărimea particulelor emise. Mărimea aerosolilor poate varia de la 0,01μ la 100μ. Particulele mai mari de 5μ se vor depozita la nivelul zonei orofaringiene, în timp ce doar particulele cu diametrul între 2 şi 5μ (aşa cum sunt cele generate de dispozitivele inhalatorii terapeutice) se vor depune în bronşiile mari, medii şi în căile aeriene mici. Particulele mai mici de 2μ au cel mai mare potenţial de a se depune în porţiunea respiratorie a plămânilor iar acest lucru favorizează absorbţia sistemică.
Factorul principal individual ce influenţează depoziţia pulmonară ţine de calibrul bronşiilor pacientului şi de tehnica inhalatorie folosită.
Dispozitivele si tehnica inhalatorie
Există 3 mari categorii de dispozitive folosite pentru a elibera aerosolii terapeutici: nebulizatoare, inhalatoare presurizate cu doze măsurate (MDI) şi inhalatoare cu pulbere uscată (DPI). Ca principiu, inhalatoarele presurizate cu doze măsurate (MDI) şi nebulizatoarele generează particule lichide sau suspensii (lichid/solid), iar inhalatoarele cu pulbere uscată (DPI) generează particule solide.
Pentru DPI este necesară o inhalare adâncă şi rapidă de la început. Deşi tehnica este relativ uşor de învăţat, adesea însă copiii mici şi pacienţii dispneici nu sunt capabili să aibă un flux inspirator corespunzător.
MDI–urile sunt dispozitive care pot genera o depunere pulmonară mare dar acest lucru necesită o tehnică extrem de bună. Inspiraţia lentă creşte depunerea pulmonară pentru MDI şi nebulizări. Utilizarea MDI împreună cu spacerele cu valvă, mai ales la vârsta pediatrică, permite o mai bună coordonare mână – gură şi reduce foarte mult depunerea faringiană.
Nebulizatoarele pot folosi doze mari de medicaţie, permit mixarea de soluţii iar la nevoie se poate administra concomitent şi oxigen. Ele pot fi folosite cu respiraţie normală, fără a necesita o tehnică specială, fără coordonare. Administrarea medicaţiei inhalatorii cu nebulizatorul se poate face şi în timpul somnului, mai ales la copii, ştiut fiind că inhalarea de aerosoli este neglijabilă la un copil care plânge iar depunerea de aerosoli este cu 74% mai mare la un copil „adormit”. Consumă însă mai mult timp iar dispozitivele sunt mai puţin portabile decât MDI sau DPI.
Alegerea dispozitivului care se potriveşte cel mai bine nevoilor pacientului
O strategie generală de alegere a inhalatoarelor la copiii cu astm bronşic cu vârsta sub 5 ani, care a fost publicată în Ghidul GINA 2009 este prezentată în Tabelul 1. Principalul factor care influenţează decizia de alegere a unui dispozitiv atât la adulţi cât şi la copii este folosirea corectă a acestuia de către pacient sau, cu alte cuvinte, cel mai bun ghid de prescriere al unui inhalator este de a-l alege pe cel pe care pacientul poate şi îl va folosi corect, iar acest aspect este esenţial pentru eficienţa terapeutică.
Dr. Mihaela Oros, medic primar pediatru
Spitalul Medicover Bucureşti
