Prof. Dr. Silviu Constantinoiu, Chirurgie
Este dimineața primei zile de sâmbătă din luna mai, suntem în plină pandemie! Intrarea în Spitalul Sfânta Maria din București este complicată pentru cineva care vine să ia un interviu și nu are o urgență medicală, așa că am convenit cu profesorul dr. Silviu Constantinoiu, șeful Centrului de Excelență în Chirurgia Esofagului de la Spitalul Sfânta Maria să facem întrevederea și dialogul prin telefon. Mulțumesc internetului și tehnologiei telecom pentru această facilitate și doctorului Constantinoiu pentru bunăvoință și înțelegere.
Prof. Dr. Silviu Constantinoiu: ”Toată viața voi fi recunoscător maeștrilor mei de la care am învățat meseria de chirurg. De asemenea, mulțumesc părinților mei. Moștenesc memoria mamei mele care la 100 de ani și jumătate încă gândește sănătos, iar manualitatea cred că am moștenit-o de la tatăl meu care pe ce punea mâna înflorea”.
Domnule profesor Constantinoiu, dintre materiile pe care le-ați avut la facultate și asupra cărora ați revenit pe parcursul carierei de medic în procesul de învățare continuă, care simțiți că vă ajută cel mai mult în timpul unei operații, în blocul operator, când sunteți aplecat asupra bolnavului?
Pentru un chirurg este importantă parcurgerea întregii curricule de medicină. Atunci când sari o etapă și ai impresia că vei umple acest gol altă dată, în momentul în care vei ajunge să fii căutat de pacienți și vei avea și alte sarcini didactice, științifice sau profesionale, timpul nu îți va mai permite să umpli aceste hiatusuri. Ca urmare, îți trebuie o bună pregătire din facultate, la toate materiile, pentru că fiecare dintre ele îți va folosi vreodată la ceva. Dar, pentru un chirurg, în particular, esențială mi se pare studierea anatomiei și anatomiei topografice, și anume, atenție, înțeleg prin aceasta studiul teoretic și practic prin disecții pe cadavru! Un chirurg care operează fără cunoștințe temeinice de anatomie este aidoma unui navigator de pe vremea lui Columb sau Vasco da Gama, fără busolă și fără sextant, care merge în necunoscut, pe o mare agitată, sub un cer înnorat pe care nu vede nici Steaua Polară dacă este în emisfera nordică și nici Crucea Sudului, dacă se află în emisfera sudică.
Astfel, un asemenea chirurg nu știe când se va întâlni cu o formațiune anatomică esențială: un vas mare, un nerv important sau un alt organ. Ca atare, chirurgul va opera stresat, va bâjbâi din mm în mm, pe când, dacă are cunoaștințe solide de anatomie, incizează adânc până se apropie de zona bolnavă, fără a leza alte țesuturi.
Tot de maximă importanță este și studiul fiziologiei organismului uman pentru a cunoaște funcțiile fiecărui organ pe care îl operezi și la care uneori ești nevoit să extirpi o porțiune din el sau chiar întregul organ. Trebuie să știi ce consecințe are această operație asupra fiziologiei bolnavului în postoperator. Din nefericire, în facultate, chirurgia se studiază doar printr-un modul de opt săptămâni în anul IV și șase săptămâni în anul V, după care urmează desăvârșirea în cei 6 ani de rezidențiat, deci iată, încă o facultate, 12 ani de studiu în care înveți să operezi dar și să gândești fiziopatologic asupra fiecărei boli, în așa fel încât să tratezi bolnavul și nu boala. Boala este diferită la fiecare pacient pentru că fiecare om este o unicitate a naturii. Așa cum unice sunt amprentele digitale, culoarea irisului sau timbrul vocal, la fel unică este și anatomia fiecărui individ, datorită particularităților anatomice (fără a mă referi aici la malformații sau anomalii uneori incompatibile cu viața).
O importanță deosebită pentru viitorul chirurg o are și studiul care se face în cadrul cursului de terapie intensivă, în care înveți care sunt urmările unei operații, cum trebuie să supraveghezi un bolnav în postoperator.
Volumul de cunoștințe asimilate de un medic în cei 6 ani de facultate echivalează cu învățarea a 3 limbi străine. Și dacă ținem cont și de cei 6 ani de rezidențiat, înseamnă că un chirurg învață echivalentul a 6 limbi străine, aproape cât domnitorul Dimitrie Cantemir, care vorbea fluent 7 limbi străine (omul de cultură Dimitrie Cantemir a fost primul român membru al unei academii internaționale de știință și anume, membru al Academiei din Berlin, cunoscut fiind după ce a scris ”Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman” și ”Descriptio Moldaviae”).
Chirurgia, pe lângă o vastă cunoaștere a anatomiei și fiziologiei organismului uman, presupune și o stăpânire desăvârșită a tehnicii chirurgicale, o execuție perfectă a unor manevre de care depinde succesul operației. Puteți numi câteva astfel de lucruri care țin de manualitatea jumătate înnăscută și jumătate exersată a medicului chirurg?
Odinioară, exista o formă specială de pregătire pentru studenții cei mai buni, anume stagiul de internat, după modelul școlii franceze; la trecerea dintre anul 5 și anul 6, pe 6 septembrie, până acum mai bine de 40 de ani, prin tradiție, se susținea prima teză scrisă. Am făcut parte din cei 12 interni de chirurgie, admiși în urma unui foarte greu concurs la UMF „Carol Davila”. Aveam obligativitatea să efectuăm 6 stagii: 3 stagii de chirurgie generală, un stagiu de terapie intensivă, un stagiu de obstetrică-ginecologie și un stagiu de medicină internă. La contravizită prezentam profesorului toți bolnavii din clinică; în clinica unde am efectuat stagiile de chirurgie (Spitalul „23 August”, actualul „Sf.Pantelimon”), șeful clinicii era prof. dr. docent Pavel Simici, mare chirurg, dar foarte exigent, iar la contravizita din fiecare seară trebuia să îi prezinți toți pacienții din clinică (și erau 120 de paturi!).
De asemenea, intrai cu profesorul la cele mai dificile operații, în așa fel încât puteai să înveți chirurgie de la cel mai bun chirurg, așa cum ai vrea să înveți tenis direct de la Ilie Năstase și nu de la un tenismen oarecare. Am avut onoarea să fiu coleg de internat cu chirurgi care au ajuns celebri mai târziu: prof. Irinel Popescu, prof. Ioanel Sinescu, prof. Petrișor Geavlete, prof. Mircea Pătruț și alții. Când am ajuns, pe data de 1 noiembrie 1976 la clinica de chirurgie din Spitalul „23 August”, prima carte pe care mi-a dat-o s-o citesc profesorul Simici, îndrumătorul meu, a fost ”Les petits règles de la chirurgie parfaite” de Jean Okinczyc (Micile reguli ale chirurgiei perfecte). Profesorul Simici avea o bibliotecă foarte vastă, cu cărți de anatomie, de tehnică chirurgicale, anatomie topografică, patologie, în limba română, franceză sau germană și era un chirurg cu o pregătire extraordinară și un talent înnăscut.
