Alina Tudor Dr.
Comunicare eficientă cu pacientul oncologic
Dr. Alina Tudor
Psihoterapeut, Doctor în științe medicale
Medic specialist alergologie și imunologie clinică
Boala oncologică aduce pacientul, dar şi medicul, într-o situaţie limită,prin activarea angoasei de moarte - angoasă pe care o împărtăşim noi toţi şi împotriva căreia dezvoltăm modalităţi de adaptare diverse (prinsuprimare, refulare, deplasare, credinţă în propria omnipotenţă, prin adoptarea unor credinţe religioase ce fac mai suportabilă moartea
sau prin eforturile personale de a depăşi moartea printr-o varietate destratageme, ţintind spre nemurirea simbolică).
Lumea in terioară a bolnavului oncologic este populată de frica de durerea morţii, frica de ceea ce se întâmplă în lumea de dincolo, teama de necunoscut, preocuparea pentru corp, familie, singurătate, regresie. Angoasa de moarte este invers proporţională cu satisfacţia vieţii, adică oamenii îndură cu atât mai bine perspectiva inevitabilităţii morţii cu cât au trăit mai din plin viaţa. Bolnavul căruia i s-au comunicat diagnosticul şi prognosticul bolii poate dezvolta stări nevrotice sau chiar psihotice (uneori urmate de tentative de suicid), în funcţie de stadiul de evoluţie a bolii oncologice, dar şi de tipul de personalitate şi biografia fiecărui bolnav.
Sindromul anxioso-depresiv se instalează pe măsură ce se epuizează progresiv şansele de supravieţuire.
De cealaltă parte, medicul şi personalul de îngrijire care lucrează în secţiile oncologice, aparent obişnuiţi cu boala şi cu suferinţele bolnavului, trăiesc sub presiunea spectrul finitudinii vieţii şi a limitelor intervenţiilor terapeutice, putând dezvolta sindromul “burn-out”.
Lumea interioară a medicului care asistă la dramatismul evoluţiei bolii se încarcă afectiv în urma transferului intens din relaţia medic-pacient, medicul modificându-şi inconştient atât comportamentul profesional cât şi imaginea de sine, fiind confruntat în permanenţă cu propriile limite de acţiune şi control, precum şi cu propria
credinţă privitoare la moarte.
Comunicarea este, pe de o parte, o competenţă de bază a medicului şi parte integrantă, esenţială, a actului medical, iar pe de altă parte, o necesitate importantă pentru pacienţi, care aşteaptă de la specialişti atât informaţii despre boală şi tratament cât şi contact uman susţinător.
Din păcate, contextul economic şi accesul inconstant la tratamente, aşteptările nerealiste de la medicină şi medici (medicina are responsabilitatea de a vindeca în mare măsură toate bolile inclusiv cancerul, rolul medicului oncolog fiind de a trata şi vindeca cancerul), dilemele etice (legate de aplicarea unor tratamente cu eficienţă limitată, dar de la care pacientul şi familia aşteaptă vindecarea), presiunile exercitate de familie de a nu comunica onest cu pacientul în cazul unui diagnostic oncologic, teama de a nu-i face rău pacientului prin comunicarea
unui prognostic infaust şi nu în ultimul rând, teama de a lua contact cu emoţiile pacienţilor şi cu propriile emoţii , fac dificilă comunicarea medic-pacient.
Prin includerea în pregătirea psihologica a medicilor oncologi a temelor precum comunicarea verbală şi nonverbală, tehnici de facilitare a comunicării şi modalităţi de blocare a comunicării, tehnici de comunicare
a unui diagnostic şi unui diagnostic infaust, rolul terapeutic al comunicării în relaţia medic-pacient, empatia şi
transferul emoţiilor, căi de soluţionare a situaţiilor conflictuale în comunicarea cu pacientul (pacient furios, agresiv) sau în echipă (colegi, manageri), reacţii emoţionale la boală/pierdere, protocolul de comunicare
a unei veşti proaste (cel mai frecvent, cel descris de Robert Buckman, cunoscut sub acronimul SPIKES.) – comunicarea între cele două lumi ar avea de câştigat.
Pregătirea psihologică a medicilor oncologi şi, de ce nu, susţinerea psihologică de specialitate pentru prevenirea sindromului de burn-out ar facilita comunicarea adecvată în relaţia terapeutică şi i-ar proteja emoţional atât pe medici cât şi pe pacienţi. De asemenea, consilierea şi psihoterapia bolnavilor oncologici, în cadrul terapiei
individuale sau al terapiei de grup, ar putea degreva medical de sarcini suplimentare, medical şi psihologul unindu-şi eforturile în cadrul unei echipe pluridisciplinare. l
