Tulburările de coordonare centrală şi kinetoterapia
Orice leziune la nivelul sistemului nervos central (SNC), produsă înainte, în timpul sau după naştere, poate determina tulburări funcţionale, care se pot remedia ulterior, datorită plasticităţii encefalului în primele luni de viaţă.
Termenul de tulburare de coordonare centrală (TCC) defineşte o situaţie tranzitorie, care traduce existenţa unei imperfecţiuni funcţionale a SNC.
Cunoscând faptul că instalarea paraliziei cerebrale infantile, în forma ei definitivă, se realizează în jurul vârstei de un an, este necesară depistarea în primele 4 luni de viaţă.
Primele semne ale tulburărilor de coordonare centrală pot apărea, imediat după naştere, cazuri care nu prezintă dificultăţi de diagnosticare. Dar, există copii care au o dezvoltare normală imediat după naştere, iar primele semne apar abia după o anumită perioadă. Aceste cazuri sunt dificil de diagnosticat, problema majoră fiind diferenţierea semnelor patologice de deviaţiile fiziologice.
Prin analiza reactivităţii posturale automate se poate stabili atât diagnosticul de tulburare de coordonare centrală, cât şi vârsta motorie a copilului.
Tulburările de coordonare centrală se clasifică în foarte uşoare, uşoare, medii şi severe, kinetoterapia precoce, în aceste situaţii fiind indispensabilă.
Severitatea tulburărilor de coordonare centrală (TCC) este apreciată în funcţie de numărul de reacţii posturale anormale şi de eventualele situaţii patologice legate de reflexologie (depăşirea perioadelor normale de manifestare a reflexelor, răspunsuri anormale din punct de vedere calitativ etc.).
Tulburările medii sau severe de coordonare centrală corespund unui risc major de evoluţie spre paralizia cerebrală infantilă, sunt invalidante şi justifică astfel aplicarea cât mai devreme a kinetoterapiei.
Testarea reactivităţii posturale automate se realizează printr-o baterie de reacţii globale, şapte la număr, obţinute la schimbarea bruscă a poziţiei corpului în spaţiu; examinarea lor permite atât depistarea anomaliilor funcţionale de origine centrală sau periferică, cât şi precizarea nivelului de dezvoltare atins în momentul examinării.
Reacţiile posturale automate sunt următoarele:
1. Reacţia de tracţiune:din decubit dorsal, copilul este tras de la nivelul mâinilor spre aşezat; se apreciază reacţia capului şi a membrelor inferioare.
2. Reacţia Landau: copilul este ţinut în suspensie ventrală la orizontală; se apreciază reacţia capului şi trunchiului, a membrelor inferioare şi superioare.
3. Reacţia de suspendare (atârnare) axilară:copilul este ţinut într-o poziţie verticală, de la nivelul trunchiului, cu spatele la examinator; se apreciază reacţia membrelor inferioare.
4. Reacţia Vojta:copilul trebuie să fie ridicat din decubit ventral într-o poziţie verticală cu spatele la examinator şi înclinat lateral spre dreapta şi apoi spre stânga, până la orizontală; se apreciază poziţia umărului, braţului şi mâinii de deasupra, dar şi poziţia trunchiului şi a membrului inferior de deasupra.
5. Reacţia Collis orizontal:copilul este culcat lateral cu spatele la examinator; acesta îl prinde de la nivelul coapsei şi braţului de deasupra; aprecierea reacţiilor la nivelul braţului, mâinii şi a membrului inferior de dedesubt, se face în momentul ridicării.
6. Reacţia Peipert Isbert:înaintea execuţiei, mâinile trebuie să fie deschise şi capul în poziţie mediană. Examinatorul prinde coapsele şi trage copilul cursiv în poziţia verticală. Aprecierea reacţiei se face în momentul ridicării; se apreciază poziţia capului şi a coloanei vertebrale, umerii, braţele şi mâinile.
7. Reacţia Collis vertical: din decubit dorsal, copilul este luat de o coapsă de către examinator şi adus în poziţia verticală ; se apreciază poziţia membrului inferior liber.
Reacţia 1
Reacţia 2
Reacţia 3
Reacţia 4
Reacţia 5
Reacţia 6
Reacţia 7
Datorită plasticităţii mari a encefalului, în primele 16 săptămâni de viaţă, în care nou-născutul nu are experienţa mişcărilor anormale, aplicarea kinetoterapiei are rol important în modificarea activităţii reflexe, prevenirea permanentizării la nivelul SNC a modelelor senzorio-motorii anormale şi orientarea dezvoltării neuromotorii în direcţia fiziologică.
Scopul tratamentului copiilor cu tulburări de coordonare centrală, paralizie cerebrală infantilă sau orice altă stare patologică cu leziune la nivelul neuronului motor central, indiferent de etiologie, este de a le asigura o treaptă cât mai avansată de activitate motorie independentă; astfel, micuţii pacienţi vor avea o viaţă de adolescenţi şi adulţi, cât mai aproape de normal.
Prof. CFM princip. dr. Elena Căciulan
Kinetoterapeut dr. Daniela Stanca
Centrul de recuperare medicală KINETODEMA
Tel: 0723.251.565/0722.839.882
