„Educaţia terapeutică a pacientului bolnav cronic ar trebui să permită acestuia să dobândească şi să-şi conserve capacităţi şi competenţe care să-i ajute să-şi trăiască într-o manieră optimă viaţa, alături de boala cronică. În consecinţă vorbim despre un proces permanent, integrat îngrijirilor medicale şi centrat pe pacient. Educaţia terapeutică implică activităţi organizate de sensibilizare, informare, învăţare şi suportul psihologic al pacienţilor privind boala, tratamentul prescris, îngrijirile medicale, cadrul spitalicesc, informaţiile organizaţionale, dar şi comportamentele în boală sau stare de sănătate. Ea vizează să ajute pacienţii şi familiile acestora să îşi înţeleagă boala şi tratamentele, să coopereze cu cadrele medicale, să trăiască mai sănătos şi să-şi menţină sau amelioreze calitatea vieţii. Altfel spus, Educaţia terapeutică isi propune sa transforme pacientul dintr-un participant pasiv la actul terapeutic intr-unul activ.” Educaţia terapeutică a pacientului presupune formarea medicilor şi a asistenţilor medicali în educaţie terapeutică. Acestui proiect – iniţiat de OMS – îi este dedicat programul de masterat intitulat „Educaţia terapeutică a pacienţilor cronici”.
Educaţia terapeutică a pacientului presupune formarea medicilor şi a asistenţilor medicali.
Motivaţia temei propuse pleacă de la motivaţia de a deveni medic, ne arată modelul medicinii acute şi diferenţa faţă de ceea ce înseamnă modelul medicinii cronice. Diferenţele sunt semnificative vis-a-vis de abordarea medicului şi devine evident ca într-o boala cronică vor fi ambii parteneri (medic şi pacient) epuizaţi dacă nu sunt pregătiţi, formaţi medical, pentru ceea ce urmează: pacientul pentru o boală de 10-20– 30 de ani, iar medicul pentru o susţinere constantă şi pentru atitudinea de aşteptare optimistă, diferită de cea de admiraţie cu care este recompensat în situaţiile medicale de urgenţă.
Educaţia terapeutică a pacienţilor cu boli cronice cuprinde şi prezintă abordarea bio-psiho-comportamentală a bolilor cronice, iniţiată de O.M.S. în 1990, atât din punctul de vedere al pacienţilor, cât şi al medicilor siliţi să se adapteze cronicităţii. Ea reprezintă abordarea relaţiei medic – pacient din punctul de vedere al pacientului, aşa cum ar dori acesta.
M. Balint afirma, în lucrarea Medicul, bolnavul şi boala sa, că „în nici un manual nu există nici cea mai mică indicaţie asupra dozei pe care fiecare medic trebuie să o prescrie, nici forma de administrare, frecvenţa, doza curativă sau doza de întreţinere”.
Dorinţa de a repara, de a vindeca trupul sau sufletul bolnavilor face parte din motivele conştiente ce intervin în alegerea profesiei medicale. Alte preocupări, mai intime, survin ulterior.
Dupa P.B. Schneider, una dintre trăsăturile comune regăsite la studenţii în medicină, mai mult decât la alte categorii de studenţi, ar fi curiozitatea asupra corpului uman şi funcţiile acestuia, asupra vieţii biologice şi a misterelor morţii. Dacă ţinem cont de durata studiilor universitare şi postuniversitare, putem anticipa că viitorul medic este în căutarea a ceva important, cu alte cuvinte el aşteaptă anumite satisfacţii care să-i justifice efortul depus. Nu poate fi vorba de recompensă materială, întrucat există căi mult mai uşoare pentru a accede la aceasta. Satisfacţia la care se referă P.B. Schneider se referă mai degrabă la a stăpâni sau a controla pe celalalt (pacientul), asupra căruia va exercita o anumită putere, aceea a ştiinţei şi tehnologiei.
Programul de studii medicale, cu puţine exceptii, urmează peste tot în lume o programă identică. Primele abordari clinice se derulează cel mai frecvent în mediul spitalicesc, un loc adaptat investigaţiilor diagnostice şi aplicării de proceduri sau tratamente specifice. Aceeaşi activitate, dar în situaţii de responsabilitate, va desfăşura medicul; va lucra în acelasi sistem diagnostic – tratament rapid, în care sectorul clinic îl reprezintă urgenţa medicală sau terapia intensivă. Acest model este precis, definit prin proceduri bine stabilite, algoritmi demonstraţi, permiţând intervenţii tehnice în situaţii acute sau subacute. Eficacitatea şi puterea demonstrate în situaţiile de urgenţă vor contura progresiv o identitate profesională centrată pe intervenţia directă şi pe controlul rapid al situaţiei. Criteriile de calitate ale medicului se bazează pe rapiditatea diagnosticului şi pe aceea de a iniţia un tratament adoptat, permiţând astfel scurtarea la maximum a duratei de spitalizare.
Dar bolile spitalizate ce beneficiază de acest succes nu reprezinta decat 10% din afecţiunile ce necesită o astfel de abordare terapeutică. Restul de 90% sunt din pacate eşecuri, datorate eşecului medical, lipsei de implicare, indiferenţei pacientului cu boală cronică. Exact acestor 90% dintre boli li se adresează programul Educaţia terapeutică – o abordare multidisciplinară bio-psiho-socială a bolii şi pacientului, o abordare ce confera pacientului identitate în boală.
Bolile cronice reprezintă cea mai mare parte a eşecurilor terapeutice. Acest lucru se întâmplă deoarece boala cronică este cel mai frecvent nevindecabilă, este silenţioasă în afara crizelor, frecvent există o slabă legatură între acuzele pacientului şi gradul afectării sale, evoluţia este nesigură şi va influenţa şi modul de viaţă al pacientului. Preluarea afecţiunilor de lungă durată aparţine atât medicului cât şi pacientului, în timp ce o boală acută „revine” doar medicului. „Gestionarea” unei boli cronice constituie o constrângere cotidiană pentru pacienţi, fără să adăugăm şi riscurile agravării sau complicaţiilor pe termen lung. Există la ora actuală în lume, în cadrul multor câmpuri profesionale, numeroşi factori nocivi - noxe profesionale, stres, ce determină şi întreţin “epidemia” bolilor cronice. Cei mai mulţi oameni au una sau chiar mai multe boli cronice, atunci când ies la pensie (hipertensiune, boli renale, diabet). Dacă nu vom acţiona pentru a orienta limitele sistemului de sănătate către prevenţia şi self-managementul bolii cronice de către pacient, vom asista în viitorul apropiat la o prăbuşire a serviciilor medicale, în termen de calitate şi costuri.
Educaţia terapeutică „intră în consultaţie” cu scopul de a conduce consultaţia astfel încât pacientul să dobândească competenţe asupra bolii şi a stării lui de sănătate. Ea îşi propune să adapteze noţiunilor teoretice - stiinţifice contextului social, ceea ce presupune comunicare, adaptarea cunoştinţelor despre boală ale medicului la contextul pacientului. Aceste informaţii comportă un anumit număr de explicaţii ce sunt dezvoltări destinate să înţelegem „de ce” şi cum s-a ajuns la o anumită situaţie de boală. Dar, ca să fie adaptate fiecărui pacient, nu pot fi corecte decât dacă sunt ajustate în urma interviului. Dacă sunt complexe, detaliate, precise, nu reprezintă decât discursul unui medic, formulări standard, fără valoare.
S-au comparat 4 situaţii: medicii care vorbesc studenţilor, apoi colegilor/postuniversitari, la radio şi în terapia de grup (cu pacienţii). De remarcat a fost faptul că grupurile cu studenţi şi colegi sunt diametral opuse grupurilor cu public neinstruit medical; au fost analizate peste 800 explicaţii date de medici şi… discursul a fost acelaşi, în mod esenţial era enumerată deducţia logică. Dar aceste forme nu sunt familiare tuturor indivizilor!
Acest mod de abordare, informativ, standardizat, „rece” nu ajută pacienţii, pentru că el nu ţine cont de modul lor de înţelegere, de cunoştinţe, convingeri sau reprezentările trăite prin propria lor experienţă asupra bolii. Monologul în faţa unui pacient e o abordare riscantă. În ce registru vorbim cu pacientul dacă nu ne preocupă ceea ce ştie, ce crede, de ce se îndoieşte şi ce speră de la boală, de la noi, medicii?
Atitudinea medicului în faţa greşelilor pacientului, cunoştinţele precare despre boală, factori de risc, medicamente este de a taxa imediat. Boala cronică este durabilă şi de multe ori nevindecabilă – fiind percepută ca un eşec al medicului.
Numeroase studii arată faptul prin care calitatea îngrijirilor în bolile cronice depind direct de capacitatea pacienţilor de a-şi gira, de a-şi stăpâni boala în mod cotidian. Pentru a atinge acest obiectiv terapeutic este fundamental ca medicii şi asistenţii medicali să fie formaţi în educaţie terapeutică. Pacienţii recunosc, confirmă acest fapt: medicii pregătiţi în acest fel reuşesc atât ei să amelioreze calitatea vieţii în perioada crizelor acute, dar se sesizează şi un mai bun control pe termen lung al bolii, întrucât bolnavul format se va adresa medicului pentru consult mai devreme decât un pacient neavizat.
Celina Stafie Şef de lucrări UMF Gr. T. Popa Iaşi
medic primar interne, specialist alergologie şi imunologie clinică,
specialist în educaţia terapeutică a pacientului cronic
Laura
In momentul in care un doctor iti prescrie niste medicamente si nu-ti explica detaliat ce efecte au asupra ta si a bolii-bolilor,poti avea diferite afectiuni,de ex. digestive-de care suferi,eu cred ca e mal praxis.Adica nu si-a facut datoria .\r\nDe asemenea ,cand ai dureri,suferinte ,te duci la un cabinet, fara programare si ti se inchide usa-n nas,iarasi cred ca e mal praxis,pt ca un doctor depune un juramant sa ajute bolnavii.\r\n\r\nmultumesc
Nov. 25, 2016, 12:54 p.m.