Anca Grecu
Adaptarea imediată a organismului la schimbarea mediului înconjurător se poate produce imediat ce corpul este introdus în apă. Aceste modificări adaptative au loc la nivelul aparatului cardiovascular, aparatului respirator, sistemului osos şi muscular, aparatului renal şi la nivelul glandelor endocrine.
Imersia corpului în apă determină perturbarea hoemostaziei, care este însoţită de reacţii reglatorii la nivelul funcţiilor vitale şi metabolice. Reacţiile reglatorii depind de capacităţile funcţionale ale organismului, de temperatura apei şi de nivelul până la care se face imersia.
Apa acţionează asupra organismului scufundat prin presiunea hidrostatică, care acţionează asupra corpului atâta timp cât acesta este scufundat.
Una din reacţiile reglatorii se produce la nivelul aparatului cardiovascular prin creşterea volumului de sânge circulant cu 0,7 litri (Senati, 1998). Din această cantitate 1/3 este preluată de inimă, iar restul de marile vase de sânge. Volumul sistolic creşte cu 27-30% în cazul în care imersia este realizată până la nivelul gâtului, ceea ce înseamnă că el creşte de la 70ml/bătaie la 100 ml/bătaie. În timp ce volumul sistolic creşte datorită imersiei de la nivelul apendicelui xifoid la nivelul gâtului, frecveţa cardiacă scade cu 12-15% fiind dependentă şi de temperatura apei. La 25˚C frecvenţa cardiacă descreşte cu aproximativ 12-15 bătăi/minut (Evans ş.a., 1978). La o temperatură termoneutră descreşterea este mai mică de 15%, în timp ce la temperaturi ridicate creşte semnificativ, determinând şi creşterea debitului cardiac (Dressendorfer, 1976).
Şi la nivel pulmonar au loc reacţii reglatorii ca urmare a scufundării corpului în apă. Aceste reacţii se datorează pe de o parte cantităţii mai mari de sânge circulant, iar pe de altă parte datorită presiunii hidrostatice care apasă pe cutia toracică.
Capacitatea funcţională reziduală se reduce cu până la 54% din valoarea sa datorită imersiei până la nivelul apendicelui xifoid (Agostoni, 1966) şi se datorează reducerii volumului respirator de rezervă, precum şi scăderii volumului rezidual cu până la 15% (Nakazawa, 1994).
Imersia corpului până la nivelul apendicelui xifoid va determina descreşterea capacităţii vitale cu 6%, în timp ce imersia până la gât are ca rezultat descreşterea capacităţii vitale cu 9%. Aproximativ 50-60% din această reducere a capacităţii vitale se datorează creşterii volumului de sânge de la nivelul toracelui, în timp ce 40-50%se datorează presiunii hidrostatice care acţionează în sens contrar musculaturii inspiratorii (30,33). Presiunea pe cutia toracică o micşorează pe aceast cu aproximativ 10% în timpul scufundării.
În timpul iniţierii unei imersii totale cu copilul mic se poate întâmpla ca acesta să înghită o cantitate de apă datorită reflexului de deglutiţie.
Din punct de vedere anatomic există două căi de acces, care sunt reprezentate de nas şi de gură. Aceste două căi deservesc două trasee şi anume:
- traseul digestiv prin esofag la stomac, pentru substanţele lichide şi cele solide,
- traseul respirator prin trahee pentru aerul inspirat şi cel expirat.
La intrarea în calea respiratorie există o adevărată barieră. Ea funcţionează cu regularitatea, fiind un automatism, fără control voluntar. Ea poate funcţiona însă şi cu control voluntar. Această barieră este reprezentată de corzile vocale. Spaţiul format între cele două corzi vocale se numeşte glotă.
Reflexul de închidere al glotei este înnăscut şi va permite după naştere deglutiţia. Prin acest reflex este protejată calea respiratorie de pătrunderea substanţelor lichide şi a celor solide. Astfel apare apneea. Dacă apneea este prelungită, se va crea un alt reflex care va determina deschiderea barierei, respectiv a glotei. Deschiderea voluntară a glotei în timpul imersiei va determina expirul, manifestat prin prezenţa bulelor de aer.
În cazul unei imersii mai lungi, copilul va ieşi din apă cu capul în hiperextensie. De asemenea copilul a inspirat deja o mică cantitate de apă, prezentă în căile nazale, determinând tuse. Acest reflex de tuse este unul care protejează copilul să nu se înece cu apa inspirată.
Un lucru la fel de important îl reprezintă influenţa pozitivă sau negativă rezultată în urma controlului respiraţiei, datorat activării repetate a reflexului de apnee de fiecare dată când se iniţiază imersiile. Este foarte important modul în care se adaptează fetusul şi nou-născutul la diferitele situaţii în care apare deficitul de oxigen.
Imersiile cu copilul mic nu sunt mai lungi de 3-5 secunde, maxim 8 secunde. O astfel de imersie nu va produce un deficit de oxigen, dar este necesar ca şi căile respiratorii să fie protejate de pătrunderea apei.
Apa irită mucoasele şi declanşează un acces de tuse când apa este inhalată. Reflexul de tuse este una dintre cele mai primare reacţii ale sistemului nervos central. Nou-născutul reacţionează utilizând acest reflex când este necesar. Pe măsură ce copilul creşte, se maturizează şi sistemul nervos central, iar cortexul preia controlul, iar aceste reflexe primare vor dispărea.
Există mai multe mecanisme care protejează căile respiratorii. Nervii care controlează reflexul de apnee sunt:
- nervii trigemeni, care primesc informaţii de la receptorii care răspund la senzaţia de rece şi umed,
- nervul glosofaringian, care se activează prin informaţiile primite de la papilele gustative situate în cavitatea bucală,
- nervul laringial superior, care primeşte informaţii de la papilele gustative situate în gât.
Când aceste reflexe sunt activate se va opri respiraţia, în timp ce centrul de control al respiraţiei din bulb va fi blocat. În acelaşi timp se va înregistra o scădere a frecvenţei cardiace, numită bradicardie.
Cealaltă variantă este aceea a folosirii telereceptorilor:
- vizuali – copilul vede că urmează să se scufunde,
- auditivi
- senzitivi – simte ceva pe care îl asociază imersiei.
De aceea copilul mic reacţionează voluntar în ceea ce priveşte controlul respiraţiei, mai exact a apneei. Acest lucru determină activarea cortexului, determinându-l să răspundă fie printr-o frecvenţă cardiacă neschimbată sau prin creşterea frecvenţei cardiace, tahicardie.
Knut Rosen a făcut studii pe copilul mic care practica înotul şi a utilizat electrozi, pe care i-a lipit pe piele. Astfel a reuşi să obţină electrocardiograme, care au relevat schimbările produse la nivelul frecvenţei cardiace. Studiile au prezentat reacţiile unui copil cu vârsta de 2 săptămâni, care a făcut prima sa imersie. Imersia a durat câteva secunde. Ceea ce s-a remarcat a fost scăderea frecvenţei cardiace, iar electrocardiograma a înregistrat mai puţine bătăi decât înaintea imersiei. Au fost necesare apoi 20 de secunde pentru ca şi bebeluşul să înceapă să respire din nou şi tot atâta timp pentru ca frecvenţa cardiacă să revină la normal. Această reacţie se datorează faptului că copilul este foarte mic şi faptului că era la prima sa imersie.
Exerciţiul fizic acvatic determină o scădere a tensiunii arteriale la copii. Tensiunea arterială se reduce datorită unei rezistenţe periferice vasculare mai scăzute.
Studiile au relevat faptul că la copii sub 6 luni, în timpul imersiei, apare o scădere a frecvenţei cardiace, care ne indică că mecanismul reflex de apnee este utilizat.
Pe măsură ce cresc, copilul nu mai foloseşte acest mecanism reflex, ci încearcă să înveţe să-şi menţină respiraţia în timpul imersiei.
