Prof. Univ. Dr. Cătălina Tudose
Interviu realizat cu doamna prof. dr. Cătălina Tudose, Președinte Asociația Română de Psihiatrie și Psihoterapie
(Continuare din numărul anterior)
Ce probleme există la ora actuală la noi în țară legate de activitatea în centrele în care sunt instituționalizați copiii cu probleme psihice ?
Am aflat că sunt multe discuții referitoare la tratamentul psihotrop considerat a fi aplicat abuziv în aceste insituții. Cu siguranță aceste aspecte trebuiesc foarte rapid remediate.
În opinia mea lucrurile sunt însă profunde și vor fi necesare intervenții complexe și pe termen lung. În primul rând populația de copii instituționalizați este foarte mare, România continuă, după 30 de ani, să aibă un număr foarte mare de copii și adolescenți instituționalizați, comparativ cu celelate țări europene.
Mă întreb unde sunt familiile acestor copii, de ce nu pot fi ele susținute pentru a-și îngriji copiii?
Pe de altă parte consider că serviciile și instituțiile specializate pentru îngrijirea și educarea copiilor cu tulburări psihice nu sunt tocmai adecvate și poate de aceea se și înregistrează acest abandon. Mă refer la faptul că de cele mai mult ori, aceste centre nu sunt organizate pentru a răpunde nevoilor de reabilitarea medicală, psiho-socială, de educație și formare profesională a acestora.
Am constatat o violentă atitudine antipsihiatrică în cadrul acestor discuții.
În fața unei simptomatologii clinice manifeste, cu tulburări grave de comportament, se pare că sunt solicitați psihiatrii care prescriu medicație. Pentru a exclude această abordare, ceea ce este recomandabil, trebuie instituite intervenții non-farmacologice continue și în momente de criză.
Pentru aceasta însă instituția trebuie gândită de la bun început ca o unitate al cărei principal obiectiv este recuperarea acestor copii; acest lucru presupune spații, dotări, și mai ales personal calificat și fonduri substanțiale. Echipa unor asemenea centre trebuie să fie una amplă. În afara personalului de curățenie, din bloc alimentar, pază și în cel mai bun caz a unor psihologi debutanți, echipa ar trebui să cuprindă psihologi clinicieni cu experiență în domeniu, pshoterapeuti specializați pe diferite tehnici, aplicate individual și în grup, pedagogi cu formare specială, logopezi, kinetoteapeuți, asistenți medicali specializați, cei care ar fi într-adevăr calificați pentru a dezvolta programe speciale de psihoterapii, activități, supraveghere, programe educaționale adaptate, programe de formare profesională adaptate la dizabilitățile și handicapurile lor specifice.
Trebuie înțeles și acceptat că recuperarea acestor copii înseamnă costuri mari; ca să lucrezi cu un copil cu handicap ai nevoie de calificare, multă experiență și devotament. Dacă ai resurse materiale și echipă calificată, nevoia de medicamente va scădea simțitor. Același lucru este valabil și pentru îngrijirea vârstnicilor în instituții. Dacă nu ai echipă, totul devine un eșec, și instituția rămâne doar un spațiu în care se asigură cazarea și hrănirea unor persoane.
Ce ne puteți spune de modul în care este abordată problema îngrijirii persoanelor adulte cu probleme psihiatrice în centre specializate la noi în țară?
S-au făcut multe eforturi pentru modernizarea și diversificarea instituțiilor de îngrijire de lungă durată, aflate sub coordonare a Ministerului Muncii; din păcate nu sunt legături funcționale optime cu sectorul medical, fără de care nu este posibilă recuperarea psiho-socială a pacienților cu suferințe psihice cronice.
Disociația aceasta dintre îngrijirile medicale și sociale, lăsând pacienții “descoperiți” între servicii rămâne principala noastră problemă.
Desigur există modele de bune practici în diverse zone, dar din nou, ele nu reprezintă strategii de îngijire unitare și valabile în toată țara.
Este adevărat că și regimul anterior, în comunism se făcea o departajare între patologia acută, curabilă, care intra în atribuțiile Ministeru Sănătății și suferințele cronice, invalidante, de care se ocupa Ministerul Muncii. Treptat, aceste instituții ‘’de cronici” s-au demedicalizat, iar personalul calificat a părăsit și evitat aceste instituții.
După anii ’90, am preluat din țările occidentale modelul îngrijirii predominant sociale a cazurilor cu suferințe cronice. Ei au ajuns însă la acest stadiu după 40-50 de ani de dezvoltare a asistenței psihiatrice comunitare, a rețelelor de servicii specializate care asigură intregrarea serviciilor medicale cu cele sociale.
A existat un proiect guvernamental de colaborare cu Olanda, în perioada 2004 -2006, pentru a stabili direcțiile de reformă în psihiatria românească. Îmi amintesc că propunerile profesioniștilor români se refereau cu precădere la crearea de centre moderne de intervenție și cercetare, în timp ce colegii din Olanda antrenați în a gândi holistic problematica persoanelor cu suferințe psihice aveau cu totul alte opinii. Prioritatea nr. 1 pentru psihiatrii olandezi ar fi fost, în 2006, oferirea de locuințe protejate pentru cei aprox. 10.000 de persoane cu boli psihice severe, considerați la ei la risc de a ajunge „oamenii străzii”. Pentru că, spuneau ei, înaintea oricărui tratament, oricărui om trebuie să i se asigure nevoile de bază: locuință, hrană”
Neexistând susținere financiară integrată a acestor servcii atât de complexe, așa cum sunt de fapt nevoile oamenilor, s-a produs un blocaj. Și e adevărat că Ministerul Sănătății nu poate susține nevoile pur sociale ale acestor suferinzi (hrană, cazare, deplasări) dar nici instituțiile Ministerului Muncii nu pot coordona, în absența speciailiștilor, recuperarea biologică - medicală și psiho-socială a pacienților noștri. Și acest lucru este valabil și pentru copii și pentru adulți și pentru vârstnici.
Continuare în numărul viitor
