Apărute în lumea satului românesc, tradiţiile legate de moaşă, naştere, nou-născut reprezintă o punte mirifică între trecut şi prezent, la care de multe ori ne întoarcem privirile, bucurându-ne că ele există…
Ursitoarele
Credinţa în ursitoare, în puterea lor de a trasa soarta copilului, a fost foarte răspândită şi înrădăcinată în spiritul poporului român, ea fiind moştenită de la romani. Erau trei aşa-numite „zâne”… care veneau în nopţile fără soţ - 3, 5, 7 - din prima săptămână de viaţă a copilului şi îi meneau soarta. Se spune că, în timpurile străvechi, moaşele care stăteau cu nou-născuţii şi chiar părinţii copilului le vedeau şi le auzeau cum ursesc . Din păcate, pentru că moaşele au destăinuit acest secret, cu timpul ele şi-au pierdut darul.
În Transilvania, tradiţia spune că moaşa care ajută la naşterea copilului trebuia să pună în camera acestuia, imediat după ce ajungea acasă, pe o pânză nouă albă: un „blid” cu făină de grâu cernută, sare, o pâine, un bănuţ şi un caier de lână. După trei zile şi trei nopţi, dacă ursitoarele veneau, moaşa şi părinţii copilului puteau vedea urma lăsată de ursitoare pe făină.
În satele din Banat, Moldova şi Ţara Românească, la trei zile după naşterea copilului, se întindea o masă mare, cu mâncăruri alese: o pâine, o găină, vin şi trei bănuţi, aşa-numita „cină a ursitoarelor”, existând credinţa că ele trebuiau să fie bine ospătate şi plătite pentru a ursi o soartă bună copilului.
În Bucovina, la îngânarea zilei cu noaptea, moaşa punea în camera copilului „o lumină”, considerându-se că ursitoarele erau mulţumite când găseau această lumină şi îi urseau copilului o soartă bună.
Botezul copilului
În Transilvania, în Banat şi în Oltenia, rolul moaşei la botez era foarte important. Ea ducea copilul la biserică şi spunea „duc un păgân şi voi aduce un creştin”, iar la întoarcere: „am dus un păgân şi am adus un creştin”.
În Oltenia, tradiţia mergea mai departe, pentru că moaşa mergea în ziua de Sf. Vasile la casa copilului cu un colac şi un ban de argint, cadouri pentru copil şi părinţi, şi cu colacul pus pe capul copilului. Îl dădea de grindă şi îi ura să crească mare, să fie sănătos şi cuminte. Apoi moaşa se aşeza la masă şi era ospătată cu toată cinstea.
Prima baie a copilului
Tradiţia spune că în apa de la prima baie a copilului trebuie să se pună:
• busuioc - ca să fie atrăgător copilul (mai ales dacă este fată), grâu - ca să fie cinstit,
• mărar - ca să fie plăcut ca mărarul în bucate,
• mentă şi romaniţă ca să crească uşor şi să fie sănătos,
• măciulii de mac - ca să doarmă bine,
• seminţe de cânepă - ca să crească iute,
• pene - ca să fie uşor ca pana,
• apă sfinţită - ca să fie copilul curat ca aceasta,
• lapte dulce,
• ouă - ca să fie sănătos şi plin ca oul care trebuie să rămână întreg,
• miere - ca să fie dulce,
• bani de argint şi bijuterii - ca să aibă spor.
Conform tradiţiei, după ce scotea banii din apa de baie a copilului, moaşa se ducea şi o turna la rădăcina unui măr sau păr sănătos şi curat, pentru a creşte copilul frumos şi sănătos ca pomul respectiv. Apoi, moaşa se aşeza pe covata întoarsă, iar femeile o înconjurau de trei ori, dansând şi chiuind. După toate acestea, moaşa trebuia să sară peste covată, cântând şi provocându-le pe „nepoatele” (femeile care au născut) care-şi mai doreau copii, astfel: „Hai, săriţi peste covată/ S-aveţi şi voi câte-o fată/ Dar săriţi mai năltişor/ S-aveţi şi câte-un fecior!”
Scăldarea „nepoatei” (femeia care a născut)
Aceasta era făcută de moaşă în apa caldă, în care se puneau diferite plante: mărar, mentă, gălbenele. După ce nepoata ieşea din baie şi se îmbrăca, moaşa o stropea cu apă sfinţită. „Nepoata” turna moaşei apă să se spele pe mâini cu săpun şi să se şteargă cu prosopul pe care i-l dădea după naştere sau îi turna apa sfinţită pe mâini. Acest gest semnifica spălarea mâinilor moaşei de păcatele femeii care născuse.
Masa moaşei
În a treia zi de Bobotează, în ziua de 8 ianuarie, moaşa le invita pe „nevestele” (femeile care nu au născut) şi pe „nepoatele” ei (femeile care au născut), precum şi pe preoteasa satului, şi le dădea o masă. Ele aduceau moaşei câte un plocon, într-un coş care conţinea: un colac, carne din porcul de Crăciun sau o pasăre, pâine şi o sticlă de vin. În mijlocul mesei pregătite de moaşă stătea un colac făcut chiar de ea şi o lumânare neaprinsă. Pe masă se mai puneau într-o farfurie: frunze de muşcată pe care stătea lipită cu miere o bucăţică de hârtie, care înseamnă că moaşa trebuie să fie plăcută „nepoatelor” şi „nevestelor” ca mierea de la flori albinelor.
Se închina câte un pahar de rachiu şi se servea câte o dulceaţă. Aprinzând lumânarea, moaşa spunea „Tatăl nostru” şi tămâia toate persoanele invitate la masă. Apoi, se servea masa, iar după ce „nepoatele” şi „nevestele” terminau de mâncat friptura, se aduna bacşişul moaşei de către una din nepoate. Într-o farfurie, ea punea un pahar cu vin, un picior de gâscă sau altă pasăre, o bucată de pâine, sare, piper şi ardei şi, întinzând farfuria în mijlocul mesei, striga: „Să fie moaşa la primejdie iute ca ardeiul”.
La sfârşit, moaşa mulţumea pentru bacşişul primit, muşca din piciorul de gâscă, bea vinul şi închina în cinstea persoanelor prezente
Referinţe: „Naşterea la Români” – studiu etnografic - S Fl Marian
