Durerea este un fenomen subiectiv, complex, cu consecinţe diverse, care se regăsesc la nivel funcţional, structural şi psihocomportamental.
Spre deosebire de durerea acută, care are funcţie de semnalizare a unei leziuni tisulare, durerea cronică este lipsită de această caracteristică, în plus, generează un sindrom complex de tulburări fizice şi psihice.
Durerea cronică poate apărea oriunde în organism şi poate varia de la uşoară şi moderată până la atât de severă încât interferează cu abilitatea de a funcţiona normal.
Oricine poate să dezvolte durere cronică. Deşi este mult mai frecventă la vârstnici, care sunt mai susceptibili de a dezvolta boli cronice, nu este un aspect normal al înaintării în vârstă.
Durerea necontrolată sau netratată influenţează dramatic calitatea vieţii şi poate fi substratul unui scor de performanţă redus. Este esenţial pentru medici să cunoască şi să aplice toate metodele posibile pentru controlul durerii, de la medicaţie până la posibilităţile psihologice de a îmbunătăţi complianţa pacientului.
Durerea cronică este nu numai dificil de evaluat, ci este şi refractară la tratament. Managementul durerii începe cu o evaluare completă, cu istoricul detaliat, o completă examinare fizică şi teste diagnostice complementare, urmând constituirea planului de tratament. Reevaluările repetate la intervale regulate sunt necesare pentru monitorizarea eficacităţii tratamentului şi intervenţia în cazul apariţiei unor efecte adverse. Adeseori, rezultate bune sunt obţinute prin reducerea dozelor de analgetice, utilizarea medicaţiei coanalgetice, psihoterapie etc. Ca exemple de durere cronică dificil de tratat putem cita: durerea lombară, nevralgia, cefaleea etc.
Terapia corectă a durerii cronice presupune eforturi deosebite, multidisciplinare, utilizarea a numeroase metode şi tehnici atât farmacologice, cât şi nefarmacologice.
Din cauza intricării diferitelor mecanisme patogenice, evident că terapia medicamentoasă a durerii cronice nu poate fi schematizată doar la o clasă de substanţe. În majoritatea cazurilor este necesară asocierea mai multor clase de substanţe cu impact multiplu asupra diferitelor mecanisme patogenice. Alături de substanţele analgetice clasice există numeroase alte clase de substanţe care şi-au dovedit eficienţa în terapia anumitor tipuri de durere: anticonvulsivante, antidepresante triciclice, inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei, alfa2-agonişti, beta-blocante, blocante ale canalelor de calciu, corticosteroizi. Medicamentele au eficienţă maximă dacă sunt folosite în combinaţie cu alte tipuri de tratamente, cum ar fi fizioterapia, stimularea electrica nervoasă (TENS), psihoterapia, acupunctura etc. Iniţial, se administrează medicamentele cu cele mai puţine efecte adverse. Ulterior, dacă este nevoie, doza este crescută lent sau medicamentul este schimbat. Metodele nefarmacologice pot consolida terapia farmacologică propriu-zisă a durerii, amplificând sau prelungind efectele acesteia.
