Pe Mara am cunoscut-o în urmă cu patru ani, când diriginta clasei sale i-a cerut o evaluare a capacităţii intelectuale, deoarece părea să nu facă faţă cerinţelor scolii. A intrat în cabinet împinsă de la spate de mama ei, roşie toată la faţă, fâstâcită, cu un zâmbet pe care l-am interpretat ca fiind „infantil”, nepotrivit pentru vârsta ei de 12 ani, părând că nu înţelege pe ce lume se află. Examinarea psihiatrică pe care am încercat să o fac a fost un real eşec deoarece, mă privea cu ochii mari şi veseli nu răspundea la nici o întrebare, se uita spre mamă îndemnând-o din priviri să răspundă în locul ei.
Cu greu am obţinut din când în când câte un „da sau nu”. Nu am reuşit să aflu de la ea nici măcar numele sau vârsta. În schimb, mama se grăbea să răspundă de fiecare dată ca şi cum discuţia ar fi vizat-o direct pe ea, asigurându-mă că fetiţa are nevoie de „puţin timp să se obişnuiască cu persoanele străine”. Nimic anormal, am gândit eu, deşi aveam senzaţia că a depăşit de mult vârsta pentru un asemenea tip de comportament social şi că zâmbetul larg pe care îl afişa nu o încadra printre copiii timizi. Am aflat apoi de la mamă că a fost un copil mult aşteptat, făcută la mulţi ani după căsătorie, că între timp mama a pierdut mai multe sarcini, a născut-o la 38 de ani, cu o greutate mică la naştere şi a avut nevoie de câteva luni până să recupereze deficitul ponderal. De când a venit de la maternitate mama s-a dedicat exclusiv fetiţei: s-a mutat din dormitorul conjugal în camera ei, a renunţat la locul de muncă şi i-a fost permanent ca o „umbră”, a protejat-o în mod exagerat, a făcut totul în locul ei, a dus-o de mână la grădiniţă şi apoi la şcoală, nu a lăsat-o singura nici măcar o clipă, nu a fost într-o tabără, nu avea nici o prietenă, nici un grup de copii cu care să se joace sau să meargă în parc; a luat-o în vizită la prietenele ei, trecute de prima tinereţe, unde Mara era „cuminte” nu deranja, nu se mişca de pe scaunul ei şi asculta „cu interes” conversaţii despre reţete de bucătărie şi telenovele de succes. Şi la vârsta de 12 ani îi ducea mâncarea în cameră, îi pregătea ghiozdanul pentru şcoală, (îi punea pacheţelul şi toate cele necesare în ordine), o spăla, o pieptăna, o ducea şi o aducea de la şcoală, o plimba prin parc. De mers pe bicicletă sau să practice vreun sport nici nu se punea problema, deoarece „putea să se lovească” sau să-şi rupă ceva, dacă ar fi ieşit în oraş cu vreo prietenă ar fi putut să înveţe numai „prostii aşa cum ştiu tinerii din ziua de azi” etc. Auzind toate aceste „atrocităţi” simţeam cum îmi creşte tensiunea şi mă năpădea dorinţa de a cere o lege specială, prin care să le fie interzis acestor persoane să procreeze copii de care să-şi bată joc şi să-i facă „handicapaţi”, după ce natura, a fost generoasă cu ei şi le-a oferit şansa de a se naşte normali.
Cum nu posed puteri „supranaturale” am încercat să conving mama că nu fetiţa are o problemă că, deşi este extrem de târziu, ar trebui să-şi schimbe atitudinea şi modul de a proteja în exces copilul, că ar trebui, măcar acum, să înceapă să o înveţe cum să se descurce singură, cel puţin în ceea ce priveşte necesităţile personale, să o lase cu copiii de vârsta ei, să înveţe şi bune şi rele pentru a avea mai târziu capacitatea de a discerne. Nu am avut cu cine discuta. Nu a vrut să audă astfel de „tâmpenii moderniste care strică tineretul”; după ce ea s-a străduit atâta să-i dea „o educaţie exemplară astfel încât este atât de cuminte şi respectoasă”. Argumentele mele cu privire la vârsta socială a Marei, care era, cu multă indulgenţă de cinci ani, nu au impresionat-o deloc, mă privea de parcă veneam de pe altă planetă şi vroiam să-i răpesc copilul. Văzând că nimic din ce-i spuneam nu-i produce nici un efect pozitiv, am rugat-o să meargă la librărie să cumpere o carte despre cum trebuie să ne creştem corect copiii şi să revină peste o lună să discutăm, iar ea, dornică să scape din cabinet mi-a promis că aşa va face. Nu am mai revăzut-o decât peste patru ani când a fost trimisă la mine pentru o expertiză medico-legală psihiatrică, pentru stabilirea discernământului Marei. Nenorocirea de care se temea atât de mult se produsese. Fetiţa a fost violată intr-o zi, când nu s-a făcut una dintre orele de la şcoală şi au terminat programul mai de vreme, iar mama neştiind de schimbarea, de ultimă oră, în program nu a fost prezentă la poarta şcolii să o aştepte. Niciunui cadru didactic nu i-a trecut prin minte că o elevă de liceu nu este capabilă să ajungă acasă în siguranţă deoarece era total neobişnuit. A plecat împreună cu un tânăr proaspăt ieşit din închisoare care i-a promis o ciocolată dacă merge cu el în parc. Acesta a violat-o şi a supus-o la perversiuni sexuale. Ancheta a dovedit că nici măcar nu s-a opus fenomenului, deoarece nu ştia despre ce este vorba în acţiune; nu a fost necesar ca tânărul să se folosească de forţa fizică şi dacă nu ar fi fost aşa de infantilă în gândire nici nu ar fi fost considerat viol deoarece avea deja 16 ani şi s-ar fi presupus a fi un act consimţit. Singura parte pozitivă din această poveste este că Mara nu a rămas cu traume majore după întâmplare, deoarece nu a înţeles prea mare lucru din toată agitaţia care s-a creat in jurul ei, în urma acestui eveniment.
Ce trebuie să reţinem:
Aţi putea să credeţi că povestea este inspirată dintr-o telenovelă sau inventată pur şi simplu, dar vreau să mă credeţi că aceste întâmplări sunt reale, se produc sub ochii noştri şi de multe ori nu putem face nimic să le prevenim;
V-aţi putea gândi că Mara s-a născut cu handicap care i-a întârziat dezvoltarea neuropsihică dar nu este adevărat. S-a născut ca orice copil normal; nu am găsit în antecedentele sale nici un element care să sugereze un retard moştenit sau dobândit, vreo altă cauză care să ducă la o dezvoltare întârziată, cu excepţia protecţiei exagerate a mamei, care a împiedicat-o să se dezvolte.
Este bine de ştiut că hiperprotecţia părinţilor este mult mai nocivă pentru copii decât neglijarea, că făcând totul în locul lor nu înseamnă că îi iubim mai mult, ci că îi distrugem; le distrugem personalitatea, îi facem „clonele” noastre, nu-i lăsăm să-şi dezvolte strategii de supravieţuire; îşi pierd chiar şi instinctele, înnăscute, de reacţie în faţa pericolului.
Copiii trebuie lăsaţi să convieţuiască împreună cu cei de vârsta lor, chiar dacă există riscul să înveţe şi lucruri rele, deoarece ei vor trăi în acea generaţie, cu bune şi cu rele, fără ca noi să putem schimba regulile timpului sau ale destinului.
Probabil vă veţi întreba unde era tatăl, de ce nu s-a implicat şi el în educaţia copilei, de ce nu a luat atitudine. Deoarece a plecat în lume, la doi ani după ce s-a născut fetiţa, iar el a fost total „exclus” din ecuaţie.
laura birdeanu
Aceasta excroaca care se crede medic psihiatru a fost scoasa cu politia din spitalul judetean Tg-Jiu din lipsa de profesionalism. Acum si-a inchiriat un spatiu si practica ritualuri gen ''Mudava'' sau ''Bivolaru'' si face experiente pe bietii copii bolnavi de autism sau handicap mental pe care-i stoarce de bani fara a le da vreo speranta. Colegiul medicilor ar trebui sa se sesizeze si sa-i verifice anii de studii si diploma daca este reala. Aceasta persoana este foarte periculoasa pentru sanatatea copiilor deoarece face experiente cu tot felul de medicamente cu regim special. In copilarie probabil a dus lipsa de afectiune parinteasca iar acum are o mare frustrare si uraste copiii. Cei care lucreaza in subordinea sa o mai numesc si ''Hitler''. Rog control de la Colegiul medicilor si ANAF.
Aug. 16, 2016, 7:44 p.m.