Pe Georgel l-am cunoscut în urmă cu trei ani, într-un moment de cumpănă din viaţa lui. Tatăl său tocmai fusese diagnosticat cu cancer pulmonar şi nu prea erau mari speranţe de vindecare. Pe mamă nu o mai văzuse de multă vreme, deoarece părinţii erau despărţiţi, iar el şi fratele mai mic au hotărât să vină să locuiască cu tatăl şi părinţii acestuia.
Când a venit în cabinetul meu era foarte speriat, întrucât tocmai făcuse un atac de panică, în urma căruia a ajuns în serviciul de urgenţă, cu senzaţia că nu poate să respire, că îi bate inima foarte repede, îşi simţea capul ca pe un „pahar plin cu spumă de săpun”, având convingerea că sunt ultimele momente din viaţa lui. Parcă îl văd şi acum cum stătea în faţa biroului speriat, cu un „EKG” mototolit în mână, alb ca varul, cu părul ciufulit, tremurând din toate încheieturile, privindu-mă cu o curiozitate copilărească dar şi cu o oarecare doză de suspiciune. L-am invitat să se aşeze şi l-am abordat cu o glumă pentru a-i mai scădea anxietatea. Povestea lui, destul de tristă, m-a impresionat în mod deosebit şi m-a făcut să mă gândesc pentru a nu ştiu câta oară la cât de nedreaptă este uneori viaţa. Despre copilărie nu-şi amintea lucruri plăcute, ţinea însă bine minte că mama lui ţipa mai tot timpul la el, că atmosfera din familia lor era destul de tensionată, că părinţii s-au despărţit la un moment dat, iar el şi fratele lui au rămas iniţial cu mama, apoi, când au putut alege, au venit amândoi la tată şi la bunici. Îmi povestea cu încântare cum avea grijă bunica de ei, cu câtă dragoste îi proteja şi cum se liniştiseră lucrurile în viaţa lor, până când tatăl a fost diagnosticat cu cancer. Au urmat momente grele, tratamentul părintelui care nu a fost deloc uşor, suferinţa bunicii care îşi vedea fiul ameninţat de cumplita boală, atmosfera din familia lor devenise din nou tristă şi toate au culminat până la urmă cu primul atac de panică. Într-o zi, mergând spre şcoală, a fugit după troleibuz şi brusc a simţit o durere în mijlocul pieptului care l-a lăsat fără aer timp de câteva secunde, inima a început să-i bată cu putere, foarte repede de parcă vroia să-i sară din piept, avea senzaţia că ceva îl strânge de gât, îşi simţea capul uşor, parcă golit de conţinut, o senzaţie de rece şi apoi de cald îi străbătea spatele şi senzaţia că acela este sfârşitul, că este la un pas de moarte. Când a simţit că totuşi picioarele îl ascultă a fugit către primul taxi pe l-a zărit pe stradă şi a cerut să fie dus la spital deoarece crede că a suferit un infarct. Ajuns în serviciul de urgenţă a fost investigat şi s-a exclus infarctul, analizele de rutină i-au ieşit normale şi după câteva ore a fost trimis acasă deoarece se liniştise şi totul revenise la normal. S-a interpretat ca fiind „o cădere de calciu”, patologie cu care se confundă frecvent atacurile de panică.
Din păcate, simptomatologia a revenit după câteva zile şi iar spital, iar investigaţii, iar serviciul de cardiologie care îi spunea că inima lui este în perfectă stare şi că nu suferă de nici o afecţiune cardiacă. Au urmat doi ani de investigaţii în mai multe servicii medicale şi toate duceau la aceiaşi concluzie: „nimic organic”. Între timp, tatăl lui a murit şi la scurtă vreme după nenorocire, bunica a făcut un accident vascular şi a rămas paralizată pentru totdeauna, iar toate aceste evenimente i-au generat din nou atacuri de panică din ce în ce mai dese şi mai puternice. În plus era tot mai convins că suferă de vreo boală gravă care îl va ucide până la urmă. Într-o zi însă, un medic neurolog l-a sfătuit să consulte un psihiatru pentru copii şi aşa a ajuns în cabinetul meu. Atunci când i-am spus că suferă de „Tulburare de panică” s-a declarat mulţumit deoarece, în sfârşit, a aflat că suferă de ceva mai puţin fatal decât credea el şi că odată stabilit un diagnostic se va găsi şi un tratament în măsură să-l scape de problemele lui, care se accentuau tot mai mult în ultima vreme. Am stabilit apoi un plan terapeutic indicat în astfel de situaţie şi frecvenţa cu care trebuia să se prezinte la control, până va redeveni copilul dinainte. Din păcate, bucuria a ţinut doar câteva săptămâni deoarece, văzând că se simte mai bine a renunţat la tratament, datorită posibilelor efecte secundare, pe care le citise în prospect şi care îi declanşaseră noi anxietăţi şi incertitudini. Un an de zile mi-a trebuit să-l conving să ia din nou medicamente, iar între timp l-au chinuit alte atacuri de panică, tulburări de somn, senzaţii ciudate în tot corpul, i-au scăzut performanţele la şcoală şi a avut o viaţă absolut îngrozitoare. Mi-a spus mai târziu, când scăpat de anxietate, că uneori îi venea să se arunce în cap de la înălţime, că poate aşa ar fi reuşit să scape odată de senzaţiile cumplite pe care le simţea. Din fericire nu a pus în aplicare aceste gânduri şi o parte pozitivă tot a existat în toată această „aventură”: tânărul nostru încercând să înţeleagă ce se întâmplă cu el a căutat foarte multe informaţii despre corpul uman, despre modul lui de funcţionare şi suferinţele pe care poate să le îndure acesta, până când anatomia şi fiziologia au devenit o mare pasiune pentru el. Cum ajunsese în clasa a IX-a, „s-a pus cu burta pe carte”, a recuperat toate golurile din timpul când nu s-a prea omorât cu învăţatul, s-a pregătit temeinic şi a intrat la medicină. A acceptat bineînţeles şi tratamentul înţelegând, în sfârşit, că nu se poate vindeca fără medicamente şi că beneficiile acestora depăşesc cu mult riscurile. Acum este student în primul an şi probabil peste câţiva ani va deveni chiar psihiatru, aşa cum îşi doreşte.
Ce trebuie să reţinem:
Este bine cunoscut faptul că traumele din copilărie ne influenţează în mod negativ toată viaţa, iar acestea pot ieşi la suprafaţă, cel mai frecvent sub formă de atacuri de panică.
Atunci când aveţi stări asemănătoare cu cele prezentate în cazul lui Georgel şi investigaţiile vă arată că sunteţi sănătos din punct de vedere fizic, nu evitaţi să treceţi şi pe la un psihiatru deoarece, nu este nici o ruşine să fiţi consultaţi într-un astfel de serviciu. Dimpotrivă, puteţi să scăpaţi de o perioadă lungă de chin inutil, uneori numai prin câteva şedinţe de consiliere.
”Căderile de calciu”, sau mai corect spasmofilia, seamănă destul de bine ca şi manifestare cu atacurile de panică, dar este însoţită în mod obligatoriu de o valoare scăzută a calciului şi se corectează după o perioadă de administrare a acestuia.
Creierul nostru este parte din organism şi poate suferi la fel ca toate celelalte organe, mai mult dacă nu-l ajutăm să funcţioneze normal, este afectat secundar întreg ansamblul.
Psihiatria este tot o ramură a medicinii, ca toate celelalte şi nu trebuie privită ca un domeniu rezervat doar celor „săraci cu duhul”. Din păcate este uneori nevoie de perioade lungi de tratament medicamentos, deoarece nu se pot rezolva peste noapte probleme care durează de ani de zile.
Boala psihică trebuie privită ca orice boală cronică şi trebuie să fim conştienţi că nimeni nu are garanţia că lui nu i se poate întâmpla, să aibă o la un moment dat în viaţă, o astfel de experienţă neplăcută. De aceea este bine să ne gândim de două ori atunci când îi judecăm pe cei care au avut neşansa de a trece printr-o secţie de psihiatrie.
guest
Aceasta excroaca care se crede medic psihiatru a fost scoasa cu politia din spitalul judetean Tg-Jiu din lipsa de profesionalism. Acum si-a inchiriat un spatiu si practica ritualuri gen ''Mudava'' sau ''Bivolaru'' si face experiente pe bietii copii bolnavi de autism sau handicap mental pe care-i stoarce de bani fara a le da vreo speranta. Colegiul medicilor ar trebui sa se sesizeze si sa-i verifice anii de studii si diploma daca este reala. Aceasta persoana este foarte periculoasa pentru sanatatea copiilor deoarece face experiente cu tot felul de medicamente cu regim special. In copilarie probabil a dus lipsa de afectiune parinteasca iar acum are o mare frustrare si uraste copiii. Cei care lucreaza in subordinea sa o mai numesc si ''Hitler''. Rog control de la Colegiul medicilor si ANAF.
Aug. 16, 2016, 7:43 p.m.Dr. Mircea Dragan-psihiatru
Spasmofilia nu exista in codificarea CIM 10 la capitolul ,, Tulburari mentale si de comportament\\\' . Nici DSM -ul V american nu o contine. Despre ce vorbeste colega ?Asa cum se exprima regretatul marele profesor de psihiatrie Samuel Lajeunesse, CH St. Anne Paris, acest diagnostic face parte din ,, analele medicinei franceze\\\'\\\'. Regretabil ca unii confrati sunt inca cu stiinta lor in prima jumatate a secolului 20.Si mai si isi comunica propriile lipsuri ca pe virtuti.
Nov. 25, 2016, 9 a.m.