Redactia Saptamana Medicala
(13/25 nov. 1863, București - 14 ian. 1934, București)
Farm. pr. Maria-Gabriela Suliman, Ist. Antoaneta Lucasciuc
În cartea lui Jean Cantacuzène („Mille ans dans les Balcans”) se arată o „Ereditate” nobilă, princiară de stirpe bizantină, vechea familie fiind menționată pentru prima dată în anul 1094, în „Alexiada”, opera istoriografică a Anei Comnena. În sec. XVII-lea Cantacuzinii ajung în Țara Românească ca urmași ai lui Mihai Cantacuzino-Șaitanoglu.
Nepoții săi, Constantin Cantacuzino în Țara Românească și George Cantacuzino în Moldova; despre care se știe că au avut calități dar și implicații în partidele și intrigile domnești, având aceeași soartă (să moară sugrumați). O istorie zbuciumată dar și nume mari de ctitori, domnitorul Șerban Cantacuzino și prima Biblie în limba română (1688); spătarul Mihai Cantacuzino, fondatorul Spitalului Colțea (1704); stolnicul Constantin Cantacuzino, omul politic, istoric și umanist, care a studiat științele naturii (și medicina la Padova): acesta era fiul cel mare al lui Constantin Cantacuzino Drăghici și marele vornic, bunicul după tată al profesorului I. Cantacuzino. Tatăl său Ion C. Cantacuzino, unionist convins, sub Alex. I. Cuza a fost ministru al Cultelor și Instrucției Publice (1859-1861), judecător în magistratură și președintele Curții de Casație, cu funcții diplomatice la Ministerul Afacerilor Străine ș.a. Bunicul din partea mamei a fost generalul Nicolae Mavros (grec din Peloponez), secretar al generalului rus Pavel Kisseleff, organizatorul carantinelor în timpul epidemiilor de ciumă și holeră. Fiica sa, Maria, s-a căsătorit cu Ion C. Cantacuzino, la București (sau la Călinești). Despre nașterea savantului s-a scris ca despre un mare eveniment; la 13/25 nov. 1863, pentru că după cele patru fete s-a născut în sfârșit un băiat! Și după el au urmat încă trei fete! Mama supraveghea educația copiilor, băiatul de la opt ani a studiat acasă, româna, limbile clasice (greaca și latina), franceza și germana. Copilul avea și talent la desen, care-l va ajuta la redarea a ceea ce vedea la microscop în caiete și lucrări științifice. În 1879, studiază la Liceul Louis le Grand din Paris, unde este coleg cu Romain Roland (premiul Nobel 1915); student la Facultatea de Litere și Filozofie (1882-1885); student la Facultatea de științe (1886), coleg cu Emil Racoviță, Dimitrie Voinov și Paul Bujor; sub influența ideilor lui Pasteur se înscrie la Facultatea de medicină (1887). Aici își descoperă marea sa pasiune pentru biologie, în Laboratorul Marinei de la Roscoff, din nordul Franței. Atras de cercetarea de la Institutul Pasteur, unde savantul I. Mecinikov îi va fi mentor de seamă, ceea ce îl determină ca în 1892 să abandoneze clinica și să se dedice definitiv cursurilor de microbiologie de la Institutul Pasteur devenind asistentul acestuia.
▶ La 12 iulie 1894, Paris, în fața unei Comisii prezidată de Cornil își susține celebra teză de doctorat: „Recherches sur le mode de destruction du vibrion cholérique dans l’organisme, contribution à l’étude du problème de l’immunité” (Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism, contribuție la studiul problemei imunității). Se întoarce în țară și la 21 dec. 1901 devine șeful Catedrei și Laboratorului de medicină experimentală de la Facultatea de medicină din București.
▶ În 1904 din iniţiativa dr. I. Cantacuzino, Şt. Irimescu şi M. Petrini-Galaţi a fost înregistrată „Societatea pentru Profilaxia şi Asistenţa Tuberculoşilor Săraci”. Dr. I. Cantacuzino a rămas implicat în activitatea Societăţii, promovând activ măsuri de profilaxie şi tratament al tuberculozei: ajuns Ministru al Sănătăţii (1931-1932), a continuat eforturile de combatere a tuberculozei, inclusiv prin deschiderea mai multor sanatorii și publicarea unor materiale de informare-educare pentru a face ca opinia publică să înțeleagă mai bine boala.
▶ Apare sub direcția sa la București „Revista științelor medicale” (1905, mai-1948).
▶ În 1906 ține conferințe de educație sanitară la Cercul socialist „România muncitoare” și întemeiază la București și Iași, împreună cu I. Athanasiu, „Reuniunea biologică română”, filială a Societății de biologie din Paris.
▶ La 23 dec. 1910 a fost elaborată și adoptată Legea care cerea mai multă atenție activității antiepidemice și igienistice, sub conducerea dr. I. Cantacuzino, director general al Serviciului sanitar.
▶ În 1913, aug. – sept. a avut loc „marea experiență” de vaccinare antiholerică de masă în focarele infecțioase din timpul conflictelor balcanice.
▶ La 31 ian. 1917, Iași s-a înființat Directoratul sănătății publice și militare sub conducerea dr. I. Cantacuzino.
▶ În București, la 16 iulie 1921, se înființează Institutul de Seruri și Vaccinuri, care apoi s-a numit Institutul de microbiologie, parazitologie și epidemiologie „Dr. I. Cantacuzino”, cu patru secții și trei obiective principale: prepararea serurilor, vaccinurilor și a produselor biologice necesare diagnosticului, profilaxiei și tratamentului bolilor infecțioase; cercetări științifice și formarea de cadre de specialitate.
▶ În iulie 1921, la București a avut loc primul Congres al medicilor din România prezidat de profesorul Cantacuzino. „Cea mai mare bucurie a mea a fost de a împărtăși tinerilor știința pe care o dobândisem și de a deștepta în mintea lor dorința de a ști mai departe și de a-și adânci cunoștințele” mărturisea Prof. dr. Ion Cantacuzino.
[Israil Michaela-Anca, Personalități de prestigiu ale Institutului Cantacuzino, Ed. Asclepius, București, 2009; Dicționar cronologic de medicină și farmacie, sub îngrijirea dr. G. Brătescu, Ed. științifică și enciclopedică, Buc., 1975].
