Conf. Univ. Dr. Paraschiva POSTOLACHE
Respirația este una dintre funcțiile vitale ale organismului, desfășurându-se ciclic și continuu, având rolul de a asigura schimbul bidirecțional de gaze dintre organism și aerul din atmosferă.
Respiraţia abdominală (diafragmatică) este caracteristică bărbaţilor şi se realizează prin intermediul muşchiului diafragm. Aceasta este o respiraţie incompletă deoarece aerarea se realizează numai în zonele inferioare ale plămânului. Cu toate acestea, ea prezintă unele avantaje, printre care amintim: stimularea activităţii cardiace, scăderea tensiunii arteriale mărite, stimularea digestiei şi reglarea activităţii intestinale, realizând un adevărat masaj al viscerelor şi echilibrând excitabilitatea acestora. Respiraţia abdominală o execută corect cei sănătoși şi, în special, cei care practică alpinismul, înotul, canotajul, cântăreții vocali şi la instrumente de suflat.
Respirația costal inferioară (mijlocie) se întâlnește în mod frecvent la bărbații între 45 și 50 de ani ce desfăşoară o activitate fizică mai intensă. Acest tip de respiraţie include, în mică măsură, o parte din respirația abdominală. Aerul este dirijat în special în zonele mijlocii ale plămânilor, realizându-se în acest fel tot o aerare superficială, ca și la respirația abdominală. În respiraţia de tip costal, acţiunea diafragmului este mai mică şi în sens invers față de respiraţia abdominală. Aceasta se explică prin presiunea exercitată de peretele abdominal asupra diafragmului, pe care îl fixează sau chiar îl ridică, ceea ce permite o creştere a volumului cutiei toracice, datorată elasticităţii şi mobilităţii articulaţiilor costo-vertebrale şi costo-sternale.
Respiraţia costal superioară (claviculară) este specifică femeilor. În acest tip de respiraţie, cutia toracică este ridicată de coastele superioare, umeri şi clavicule. Se realizează în acest fel o deblocare a zonelor superioare, permiţând aerului să pătrundă spre vârfurile plămânilor. Acest tip de respiraţie reprezintă, de fapt, adaptarea organismului la diferiţi factori, cum ar fi: poziţia corpului şi a segmentelor în acţiunile statice şi dinamice, intensitatea efortului, particularitățile de sex, mediu.
Antrenamentul musculaturii respiratorii (AMR) urmărește îmbunătățirea funcției mușchilor respiratori prin exerciții specifice. AMR poate fi utilizat atât la pacienții cu boli respiratorii cronice, cât și la indivizii sănătoși (de exemplu, sportivii, pentru creșterea capacității de efort).
Mușchii respiratori au un rol esențial în menținerea unei ventilații normale și a unor schimburi gazoase corespunzătoare. Afectarea acestora are o multitudine de efecte asupra manifestărilor clinice ale bolilor respiratorii: mușchii inspiratori sunt corelați cu apariția dispneei, oboselii/fatigabilităţii și dezvoltarea insuficienței respiratorii hipercapnice, în timp ce mușchii expiratori sunt legați de eficiența tusei.
Apare astfel o diferență între consumul foarte mare de energie și capacitatea de efort a musculaturii respiratoria, care la pacienții cu boli respiratorii cronice este foarte redusă. De aceea, fundamentul rațional al antrenamentului musculaturii respiratorii este ameliorarea dezechilibrului dintre solicitarea și capacitatea de efort a musculaturii respiratorii.
AMR este împărțit în două categorii: antrenamentul musculaturii inspiratorii și antrenamentul musculaturii expiratorii. De obicei, antrenamentul musculaturii inspiratorii este efectuat de pacienții care au ca principal simptom dispneea, iar în cazul celor care au secreții bronșice se folosește și antrenamentul musculaturii expiratorii. Metodele și echipamentele folosite pentru cele două tipuri de antrenament diferă semnificativ.
Antrenamentul de anduranță, realizat prin menținerea unei hiperventilații forțate timp de câteva minute, antrenează atât musculatura inspiratorie, cât și pe cea expiratorie. În acest tip de antrenament, mușchii respiratori sunt forțați să lucreze la viteze înalte, într-un interval de timp prelungit.
Pentru antrenamentul bazat pe creșterea forței musculare se folosesc dispozitive care impun o rezistență crescută la nivelul cavității bucale, mușchii fiind supuși unei încărcări externe crescute. Antrenamentul musculaturii respiratorii folosește diferite dispozitive, printre care se numără spirometrul de stimulare, respirația contra unei rezistențe Pflex, valva flutter și respirația cu valvă inspiratorie
Hiperpneea isocapnică este o metodă solicitantă din punct de vedere fizic, ce necesită un grad înalt de implicare și de motivare din partea pacientului. Dispozitivul (POWERBreathe) conține o valvă care opune rezistență la inhalare. Intensitatea și frecvența exercițiilor depind de toleranța pacientului și de insuficiența respiratorie. Antrenamentul musculaturii respiratorii va fi continuat toată viața pentru a menține efectele benefice.
Dispozitivul pentru antrenamentul musculaturii expiratorii Threshhold PEP are același sistem de valvă unidirecțională de flux care se deschide odată cu expirul pacientului. Astfel se creează o presiune pozitivă, care ține deschise căile aeriene și permite exteriorizarea secrețiilor bronșice în timpul tusei. Cel mai folosit dispozitiv pentru antrenarea musculaturii expiratorii este Shaker Plus.
De ce trebuie utilizat AMR?
- Ameliorarea simptomatologiei: tuse, expectorație, dar în special ameliorarea dispneei, a fatigabilităţii şi a capacităţii de efort;
- Tonifierea musculaturii respiratorii;
- Creșterea eficienței mușchilor respiratori;
- Creșterea volumelor de aer mobilizate;
- Scăderea travaliului ventilator;
- Controlarea și coordonarea ritmului respirator;
- Prevenirea închiderii premature a căilor respiratorii în expir în cazul pacienților astmatici.
