De mii de ani omenirea a descoperit că anumite substanțe cum ar fi vinul, berea, pasta de opiu, tutunul și alte „ierburi“ creează o senzație de bine, de euforie, ceea ce a dus la promovarea consumului acestora.
În timp s-a văzut că unii din cei ce consumau aceste „droguri“ deveneau dependenți de consumul lor, existența lor fiind indisolubil legată de consumul acestora, indiferent de consecințe.Consumul inițial este favorizat de curiozitate, de anturaj, de dorința de apartenență la grup și, în final, este influențat de senzația pe care primul consum o induce în organism.
Senzația indusă de așa zisele droguri ușoare (de exemplu, marijuana) „că eu controlez consumul“ face pe mulți să treacă în timp și la consumul drogurilor periculoase.
Cercetările din ultimele trei decenii au arătat că toate aceste substanțe pe care principiile morale, dar și interesele economice le-au împărțit în mod relativ arbitrar în „legale și ilegale“ au proprietatea comună de a stimula secreția la nivelul sistemului nervos central a unor mediatori care stimulează „centrii plăcerii“ și favorizează repetarea consumului.
Încă din 1998, profesorul Thomas McLellan din SUA, a dovedit că adicția este o boală cronică de etiologie complexă bio-psiho-socială, în care, în urma intricării factorilor genetici, cu cei de mediu social și de particularitățile adictive ale substanțelor, la unele persoane se poate instala dependența.
Asfel, sunt unele substanțe care au un potențial de a induce dependența mai repede (de exemplu nicotina, cocaina etc), acest fapt fiind legat și de modul de consum: cu cât drogul ajunge mai repede la creier, cu atât mai repede se poate instala adicția (cel mai rapid prin injectatul pe venă și fumat). O altă problemă a drogurilor este că ele stimulează mult mai puternic calea plăcerii decât activitățile care descarcă în mod normal endorfinele organismului (sexul și mâncatul de dulce).
Structura genetică este implicată în instalarea dependențelor prin tipul, numărul și structura receptorilor sau cantitatea de neurotransmițători de la nivelul creierului, dar și prin faptul că „maturarea“ deplină a creierului se realizează după vârsta de 21 de ani, iar consumul precoce pe un creier „necopt“ are efecte mult mai profunde, îngreunând recuperarea și stabilizarea acestei boli cronice.
Mediul influențează prin sărăcie, accesibilitatea drogurilor pe piață sau percepția și acceptabilitatea consumului la nivelul societății.
Într-o primă etapă consumul drogurilor duce la efecte euforice sau de liniștire sau stimulare la nivel cerebral, efecte care sunt percepute de unele persoane ca „foarte“ plăcute, determinând repetarea consumului.
Mulți pot rămâne la consum ocazional, dar se estimează că între 15 și 30% dintre consumatori ajung la consum zilnic pentru perioade de luni de zile. Este etapa numită clasic „de abuz“.
Consumul repetitiv determină instalarea unui efect de toleranță, de obișnuire a organismului cu substanța, ceea ce face ca în timp să fie necesară creșterea cantității de drog pentru obținerea efectului „plăcut“ dorit.
Este etapa de dependență.
În momentul în care persoana la care s-a instalat dependența (de obicei după cca un an de consum zilnic), nu mai are în corp un nivel suficient de „drog“ se instalează o stare profund neplăcută, numita sevraj, iar din acest moment consumul drogului devine centrat în principal pe evitarea acestei stări de rău și mai puțin pe cea de căutare a plăcerii.
Odată apărută dependența, în creierul pacienților se creează niște conexiuni care atunci când ei sunt supuși unui „stress“, de cele mai multe ori neplăcut (ceartă, despărțire, deces etc) prima reacție este de a consuma drogul, ceea ce este asociat cu starea de liniște, de „rezolvare“ a tuturor problemelor, acesta fiind principalul motor al recăderilor în consum și reprezintă dependența psihică.
În ultimile decenii s-a conturat idea că principalul trigger către instalarea dependenței este totuși „comportamentul social“. Astfel, dacă individul are o viață socială REALĂ bogată, cu prieteni și activități de grup, chiar dacă va încerca drogurile, nu va fi victima lor, viața socială bogată „protejându-l“ de repetarea excesivă a consumului. În schimb, un individ izolat, însingurat își va găsi refugiul în starea de bine oferită inițial de droguri și va ajunge dependent.
Tratamentul unei boli multifactoriale trebuie să fie unul complex, incluzând:
- terapia medicamentoasă de substituție (dacă există), de exemplu cu metadonă sau suboxonă pentru dependența de heroină sau cu naltrexonă sau disulfiram pentru alcool. Terapia de substituție presupune o perioadă de stabilizare de 3-6 luni, urmată de scăderea treptată a dozelor, cu precizarea că, fiind o boală cronică, cam 20% din pacienți nu pot renunța de tot la terapia medicamentoasă.
- psihoterapia susținută și cu ședințe individuale dar și de grup pentru minim un an, în care în primele 6 luni se fac ședințe săptămânale, apoi mai rar. De menționat că psihoterapia este de exemplu singurul tratament pentru dependența de stimulante, unde nu există încă treatment medicamentos substitutiv.
- tratamentul bolilor cronice dobândite în urma dependenței - acces gratuit la terapii.
- „rezolvarea“ aspectelor socio-economice (scoaterea din mediul de consum, găsirea unei locuințe, găsirea unui serviciu etc).
Deși aparent acest tratament este costisitor, studii cost eficiență făcute încă din anii 1980 și repetate ulterior au arătat că pentru un dolar investit în terapie se economisesc minim 4 dolari din costuri de sănătate și sociale.
La noi în țară există un complex de probleme care au determinat o relativă marginalizare a tratmentului adicțiilor:
- condamnarea la nivelul societății, inclusiv la nivelul corpului medical a persoanelor dependente, ceea ce face ca investiția „politică“ în acest domeniu să fie considerată ineficientă;
- lipsa unui număr suficient de locuri de tratament, dar și de seringi noi oferite gratuit la schimb consumatorilor activi, derivate din subfinanțarea cronica globală din sistemul medical;
- fluctuația imensă de miniștri ai sănătății, ceea ce a dus la politici ineficiente de sănătate publică, pierzându-se din vedere la nivelul factorilor decizionali că persoanele care se droghează sunt vectorul principal al bolilor cu transmitere prin sânge în restul societății (hepatitele cronice VHC, VHB, dar și a infecției cu virusul HIV).
- sumele constant în scădere pentru terapia de substituție și nerambursarea ședințelor de psihoterapie necesare;
Cu toate greutățile prezentate, trebuie spus în încheiere că relativ puținii oameni implicați
în acordarea serviciilor specializate acestor pacienți, atât din sistemul ministerului sănătății, din cel al ministerului de interne cât și din sistemul privat au reușit prin implicare și cooperare să ofere servicii peste nivelul real de finanțare.
