Redactia Saptamana Medicala
Interviu pentru publicația Săptămâna Medicală – Prof. dr. Irinel Popescu, președinte Simpozion IASGO
D-le Profesor, încă din faza de perfecţionare ca medic, între anii 1989 şi 2000, aţi urmat stagii de pregătire în spitale din Paris, Berlin, Essen, München, Hamburg, Atena, Milano, Cape Town sau Pittsburgh şi New York. Care este diferenţa fundamentală dintre chirurgia românească şi ceea ce aţi văzut în instituţiile medicale pe care le-aţi cunoscut?
Statele Unite şi Europa de Vest au o chirurgie mult mai avansată decât în rest, direct proporţională cu îndelungata lor tradiţie medicală, dar şi cu bugetul pe care îl alocă anual sănătăţii. Bazele chirurgiei româneşti au fost puse de chirurgi formaţi fie în Franţa, fie în Germania. Între cele două războaie mondiale, când România era o ţară prosperă economic, s-a ajuns la un nivel de dezvoltare remarcabil al acestei specialităţi, care s-a prelungit destul de mult chiar şi în perioada comunistă (chirurgi formaţi înainte de al Doilea Război Mondial au practicat cu succes această disciplină şi au contribuit la progresul ei). Deceniul '80-'90 a fost însă unul foarte greu şi cred că a blocat dezvoltarea chirurgiei româneşti pentru o lungă perioadă, în timp ce chirurgiile occidentale s-au dezvoltat exploziv exact în această perioadă.
Aveţi o activitate universitară de prestigiu, iar asta se vede din nivelul bun al absolvenţilor români de medicină, care au căutare (mai ales chirurgii) pentru ofertele din străinătate (în ambele sensuri). Ce ne deosebeşte totuşi de învăţământul medical din Vest?
După mine, succesul absolvenţilor români în Vest ţine mai mult de capacităţile lor personale decât de nivelul sistemului de învăţământ din România. Sunt multe lucruri care ne deosebesc de învăţământul medical din Vest - dintre care aş aminti doar două: atitudinea faţă de cercetarea medicală şi modul de evaluare a studenţilor (mă refer aici la rigurozitate şi severitate). Părerea mea este că învăţământul medical românesc este şi el la fel de rămas în urmă şi, în ultimii ani, nu am remarcat semne de progres.
Aţi realizat multe premiere chirurgicale naţionale, practic toate tipurile de transplant de ficat cunoscute în prezent, transplant combinat de ficat și pancreas, transplant combinat de ficat și insule pancreatice și transplant de celule stem pentru afecțiuni ale ficatului. Câte dintre acestea aţi reuşit să le aduceţi de la etapa de pionierat la stadiul de procedeu de rutină? Care v-au adus cele mai mari satisfacţii profesionale?
Cele două procedee care au devenit "rutină" în prezent sunt transplantul de ficat de la donator aflat în moarte cerebrală şi transplantul de ficat de la donator în viaţă la adult şi copil. Restul au rămas, mai mult sau mai puţin, în stadiul de pionierat.
Pe lângă activitatea medicală, aţi găsit timp să vă implicaţi şi în activitatea de management de spital, de formator de echipe de chirurgi, anesteziști-reanimatori, hepatologi, imunologi, microbiologi etc. Aţi coordonat programe medicale şi, de asemenea, v-aţi implicat, în calitate de senator, în activitatea de elaborare de legislaţie medicală. Aţi condus Casa Naţională de Asigurări de Sănătate ca ordonator al banilor publici destinaţi sănătăţii. Care consideraţi că sunt reuşitele dumneavoastră cu cea mai mare bătaie pentru viitor, referindu-ne la aceste sfere de activitate, distincte de cea pur chirurgicală?
Am considerat toate activităţile administrative şi chiar pe cele politice în care am fost implicat doar ca o prelungire a activităţii mele profesionale. Sistemul public de sănătate, în care lucrez, este dependent atât de administrativ cât şi de politic şi, de aceea, nu cred că e de mirare că, atât eu cât şi alţi colegi ai mei, am simţit nevoia să ne implicăm la toate aceste niveluri.
Pe lângă cazuistica de excepţie în cancerul de esofag, stomac, intestin subțire, colon, rect, ficat, pancreas, aţi fost deosebit de activ şi prezent la nenumărate mari reuniuni medicale naţionale şi internaţionale. Sunteţi membru al multor foruri medicale de prestigiu şi aţi primit distincţii maxime, care dovedesc larga recunoaştere a activităţii dumneavoastră pe toate planurile. Aţi „ctitorit” Centrul de Chirurgie Generală și Transplant Hepatic Fundeni şi prima Bancă de tumori din România, aţi înfiinţat Asociaţia Română de Chirurgie Hepato-bilio-pancreatică și transplant hepatic şi Asociația Română de Chirurgie Endoscopică, aţi scris tratatul “Chirurgia ficatului”. Şi totuşi, fiind încă tânăr, ar fi interesant să ne spuneţi ce vă propuneţi să întreprindeţi nou în anii care vin?
În anii următori as vrea să consolidez toate cele pe care le-aţi menţionat. Am să mă dedic în primul rând activităţii operatorii şi de spital, iar în afara spitalului probabil că partea cea mai mare din timp va fi dedicată Academiei de Ştiinţe Medicale, al cărei preşedinte am fost ales. La nivel internaţional am să-mi continui activitatea în IASGO (International Association of Surgeons, Gastroenterologists and Oncologists) şi în societăţile de transplant. Care sunt cele mai interesante tendinţe în chirurgia viitoare? Chirurgia laparoscopică, robotica şi sistemele de comunicaţie moderne au permis deja realizarea de intervenţii chirurgicale de la distanţă. Se aşteaptă şi alte revoluţii?
Dezvoltarea roboticii este, probabil, cea mai importantă tendinţă în chirurgie în momentul de faţă. Cu ajutorul roboţilor chirurgii vor opera mai precis şi mai sigur pentru pacient şi cu mai mult confort pentru ei înşişi. Faptul că România a demarat deja un program consistent de chirurgie robotică la nivel naţional nu poate decât să ne bucure din acest punct de vedere.
Cât de bună consideraţi că este colaborarea multidisciplinară între chirurgi şi medici din specialităţile medicale şi respectiv partea de recuperare postoperatorie? Mai sunt lucruri de făcut pentru ca intervenţia chirurgului să fie încununată de o recuperare cât mai uşoară?
Colaborarea interdisciplinară este într-o anumită suferinţă în ultimul timp, iar această tendinţă ar trebui corectată. Institutul Clinic Fundeni a fost, de-a lungul anilor, un model de colaborare interdisciplinară şi cred că ar trebui să rămână la fel, să constituie un exemplu şi pentru ceilalţi. Cât despre recuperarea postoperatorie, la noi se stă încă prea mult în spital, tocmai pentru că nu există centre care să poată urmări bolnavii recent operaţi, aşa încât ei să poată fi externaţi mai devreme din secţiile de chirurgie.
Este loc de mai bine în relaţia pacient-chirurg? Care este cea mai bună conduită în ceea ce priveşte comunicarea acestora? Ce trebuie să aştepte un pacient cu privire la garanţiile operaţiei sale?
Comunicarea între medic şi pacient, pe de o parte, şi între medic şi familia pacientului, pe de altă parte, este esenţială. Chirurgul trebuie să explice foarte clar de ce trebuie să se facă o anumită operaţie şi ce se întâmplă dacă aceasta nu este făcută, dar, mai ales, care sunt riscurile legate de operaţie. Atât pacientul cât şi familia lui trebuie să cunoască aceste riscuri, pentru a evita litigiile ulterioare, care au devenit, din păcate, din ce în ce mai numeroase.
