Dr. Bogdan Radu Olteanu
Se spune că cele mai multe diagnostice se pun în radiologie, cel puţin în epoca contemporană, iar această ramură a medicinei ne ajută să confirmăm sau să infirmăm anumite suspiciuni în privinţa unor boli. Însă de multe ori i se atribuie mai mult decât poate să ofere şi asta prin prisma faptului că radiologia este pusă înaintea clinicii, a simptomatologiei şi examinarii fizice a pacientului. Asistăm la un fenomen destul de ciudat, în sensul că o mare parte dintre clinicieni se bazează din ce în ce mai mult pe explorări imagistice şi tot mai puţin pe clinică, iar radiologii, care sunt paraclinicieni prin definiţie, devin din ce în ce mai mult clinicieni tocmai pentru că acest aspect începe să le lipsească.
În ceea ce priveşte radiologia pediatrică, sunt anumite particularităţi date de faptul că cei mici nu fac aceleaşi boli ca adulţii, chiar dacă uneori sunt asemănătoare. Dimensiunile şi biologia copiilor sunt diferite de cele ale adulților. Un copil este mult mai sensibil decât un adult la radiaţii şi tocmai de aceea ne ferim să facem radiografii sau computer tomograf dacă le putem evita. Există şi alte riscuri pe langă iradiere. De exemplu, dacă facem un RMN în loc de un CT, acest lucru presupune sedare sau anestezie, fapt care poate aduce cu sine alte probleme, cum ar fi de pildă reacţiile adverse.
Dar, în pediatrie, radiologia este utilă într-o mare paletă de diagnostice: începând cu malformaţiile care pot cuprinde orice organ, până la patologii oncologice. Există patologii curente care justifică mai mult sau mai puţin implicarea radiologiei. De exemplu, o răceală care nu are febră şi nu trece în 2-3 săptămâni, nu are nevoie de radiografie, însă de multe ori este făcută - la presiunea parinţilor sau, din păcate, sunt şi colegi care practică medicina defensivă şi care indică mai multe analize decât este necesar.
În România, radiologia pediatrică a fost până acum caţiva ani, ruda săraca a radiologiei. Şi asta din mai multe motive: în primul rând pentru că rămasese în afara sistemului universitar. Apoi spitalele de copii reprezintă o mică parte în ceea ce înseamnă sistemul spitalicesc, iar resursele erau foarte mici. Însă, în ultimii 10 ani a început să i se dea radiologiei pediatrice ponderea cuvenită. De 3 ani, stagiul de radiologie pediatrică este de 6 luni în loc de 3, iar asta înseamnă că ne putem compara cu ceea ce se întâmplă în alte ţari din Europa. În plus, s-au dezvoltat mai multe centre de radiologie în spitalele de copii, iar asta înseamnă dotare cu aparatură performantă, foarte aproape de nivelul european. La spitalele Grigore Alexandrescu şi Marie Curie din capitală, dar şi la Cluj, de exemplu, se pot face investigaţii imagistice la nivel înalt, iar alocarea de personal este mult mai aproape de ceea ce ar trebui să fie.
Pregătirea personalului, atât internă, prin cursurile făcute cu ajutorul Societăţii Europene de Radiologie Pediatrică, cât şi pe plan internaţional, prin particparea la congrese, este un alt pas important. Toate acestea au făcut ca în ultimii 10 ani radiologia pediatrică din România să fie pusă la locul meritat şi să fie competitivă cu ţările din Europa.
