Emilia Ţinţ Dr.
Simularea, ca însuşire imaginară a unor tulburări morbide, în scopul de a induce în mod conştient în eroare, se întâlneşte frecvent în diferite manifestări aberante de comportament, legate de intenţia disculpării faţă de consecinţele unor acte săvârşite în scopul obţinerii unui beneficiu. Deseori, simularea este limitrofă sau precede îmbolnăvirea psihică, se interferează cu aceasta într-o manieră conştientă sau subconştientă, amplificând deficitul psihic preexistent. În unele împrejurări, simularea generează false atentate la pudoare, suferinţe nevrotice sau psihotice şi, mult mai frecvent, sindroame de transfer imitative al unor paralizii.
În general, simularea unei stări de boală psihică se caracterizează atât prin prezentarea ostentativă a simptomelor, prin realizarea subiectivă şi demonstrativă a unei suferinţe, de regulă cu elemente vizibil evidenţiate, în cadrul căreia se întâlnesc simptome contradictorii, cât şi prin ineficienţa terapiei specifice bolii pe care o afirmă.
Ca reguli de comportare profesională faţă de simulare, se ştie că “simularea nu se ghiceşte, ci se demonstrează”, astfel că probele de fidelitate, de sinceritate, se aplică, în ultimă instanţă, după epuizarea etapelor de diagnostic, iar medicul nu trebuie să cadă în greşeala de a nu decela o boală plecând de la afirmarea apriorică a simulării sau, invers, de a nu sugera, printr-o manieră greşită de chestionare, ideea simulării.
Acest lucru este cu atât mai valabil în diagnosticul de simulare a tulburărilor psihice, unde diagnosticul clinic constituie baza examenului. Mijloacele clinice, a căror suveranitate rămâne mereu valabilă, implică reluarea cu discernământ a unor metode moderne de detectare a simulării, plecând de la asocierea sentimentelor de culpă cu reacţiile vegetative, cum ar fi narcoanaliza, patul detector, dar şi demonstrarea obiectivă şi subiectivă a irealităţii acuzelor sau a refugiului în boală.
Oricât s-ar părea că un cadru electronic depăşeşte posibilităţile psihicului uman, capacitatea de gândire şi decizie a medicului nu poate fi suplinită niciodată, metodele menţionate având tocmai inconvenientul absenţei de apreciere conştientă a interrelaţiilor umane.
La simularea unor tulburări psihice şi comportamentale recurg, de obicei, debilii mintal, personalităţile dizarmonice predispuse cu precădere la aceste exagerări. Frecvent, mai mult se exagerează decât se simulează, de unde şi constatarea că se simulează mai bine ceea ce deja există. Unii psihotici (melancolici, schizofreni, deliranţi) ascund unele tulburări psihice în scopul pregătirii şi realizării unui comportament aberant, fapt ce defineşte disimularea (ascunderea simptomelor bolii psihice), care însă pentru medic vizează acelaşi obiectiv pragmatic ca şi simularea.
Se simulează, după cum se disimulează (se ascunde) mai frecvent amnezia, obtuzia intelectuală, mutismul, agitaţia, delirul sau halucinaţiile. Subiecţii nu reuşesc să integreze în mod obişnuit simptomul simulat într-un cadru definit de boală, revin mereu la circumstanţe demonstrative, prezentate cu ostentaţie, adeseori grosolan, cu contradicţiile, evidente pentru specialist, între simptomele organice neurologice obiective şi cele psihiatrice care le generează.
De altfel, faptul că simularea bolilor psihice de tipul psihozelor cere subiectului atât mobilizare durabilă şi o serie de cunoştinţe, cât şi o spitalizare pentru detectarea lor, face ca acestea să fie mult mai rar obiectul simulării, în avantajul reacţiilor nevrotice şi îndeosebi al sindroamelor neurologice de tip paralitic.
Dificultatea stabilirii diagnosticului pozitiv de simulare rezidă în eliminarea mitomaniei ca simptom de dezechilibru psihic, care poate lua forma alterării adevărului la o sugestie, a minciunii patologice sau a fabulaţiei, a simulării inconştiente (patomimie) pe care o implică orice boală sau stare conflictuală, ce generează anxietate şi tensiune psihică si, îndeosebi, în cazul sindromului descris de Ganser, în situaţia tulburărilor psihice acute ce pot apărea în debutul schizofreniei, care pentru un neavizat pare a fi o simulare a tulburărilor mentale.
Numai cunoscând particularităţile simulării diferitelor tulburări psihice şi regulile lor de evidenţiere se poate stabili un diagnostic corect de simulare, rol care îi revine, desigur, psihiatrului.
