Dr. Ecaterina Tătaru, Biolog medical specialist
În zilele noastre, ficatul este supus multiplelor agresiuni datorate stilului nostru de viaţă: alimentaţie nesănătoasă, alcool, medicamente, obezitate, diferite infecţii virale etc. În cazul în care apar următoarele simptome: icter, urină închisă la culoare, materii fecale decolorate, greaţă, vărsături, febră, oboseală, diaree, inapetenţă, acestea pot indica existenţa unei hepatite şi necesită teste specifice de diagnostic. Cele mai grave forme de hepatite cunoscute sunt infecţiile cu virusurile hepatitei B, C şi D, putând cauza ulterior hepatită cronică, ciroză sau cancer hepatic. Pe lângă acestea, se mai cunosc alte virusuri hepatitice, precum A, E, G şi TT.
Virusul hepatitei B (HBV)
Căile de transmitere cele mai frecvente pentru virusul hepatitic B sunt: sângele şi produsele de sânge infectate, contactul sexual neprotejat cu o persoană infectată şi transmiterea de la mamă la făt (în special în timpul naşterii). În mod frecvent, infecţia cu virus HBV se asociază infecţiei cu virus HDV, uneori şi cu virus HCV sau chiar HIV.
O mare parte din persoanele infectate cu virusul hepatitei B reuşesc să elimine virusul în mai puţin de 6 luni, în această perioadă fiind asimptomatici. Restul vor deveni purtători cronici, în timp putând ajunge la ciroză sau cancer hepatic.
Iniţial, se recomandă efectuarea unor analize imunologice. Tehnicile de biologie moleculară oferă informaţii asupra gradului de replicare virală şi indică evoluţia bolii, fiind foarte utile în luarea unor decizii în ceea ce priveşte direcţia optimă de tratament.
Din păcate, peste 90% dintre nou – născuţii infectaţi cu acest virus vor prezenta simptome severe şi vor dezvolta în viitor hepatită cronică, de aceea este foarte util screening-ul femeilor însărcinate pentru depistarea precoce a infecţiei şi limitarea riscului de transmitere la făt.
Hepatita D (delta) apare numai la pacienţii care sunt infectaţi şi cu hepatita B (coinfecţie acută sau suprainfecţie), simptomele bolii fiind mai severe decât în cazul hepatitei B. Modalitatea de transmitere este aceeaşi ca în cazul hepatitei B, cu deosebirea că virusul HDV conţine ARN. HDV poate supresa replicarea virusului hepatitei B, însă raportul dintre acestea se poate schimba pe parcursul timpului. Astfel, se impune monitorizarea atentă a pacientului cu coinfecţie HBV & HDV pe parcursul timpului, medicul alegând tratamentul adecvat pentru fiecare pacient.
Virusul hepatitei C (HCV)
Acesta este transmis pe cale sangvină, prin contact direct cu sângele infectat, rar de la mamă la făt. Riscul ca un pacient să devină purtător cronic este foarte mare, putând dezvolta ulterior ciroză sau cancer hepatic.
În laborator, diagnosticarea infecţiei cu virusul hepatic C se poate face atât serologic prin detectarea anticorpilor specifici, cât şi prin teste moleculare care detectează concentraţia virală - viremia. În cazul hepatitei C, rezultatele serologice pozitive trebuie completate şi cu teste cantitative, pentru a putea deosebi o infecţie recentă de una mai veche, dar şi pentru stabilirea unui tratament adecvat.
