Evidenţierea unui factor etiologic în urticaria cronică este rară şi, de aceea, terapiile curente au ca scop ameliorarea simptomelor sau combaterea procesului patogenetic.
ntrucât, indiferent de etiologie, histamina este un catalizator incontestabil în toate formele de urticarie cronică, antihistaminicele (AH1) reprezintă prima linie de terapie.
Ghidurile terapeutice moderne în urticarie favorizează utilizarea AH1 de generaţia a doua, care au eficienţă crescută, mai puţine efecte nervos-centrale şi administrare mai facilă comparativ cu AH1 de generaţia întâi.
De asemenea, la pacienţii cu răspuns redus la doze uzuale, ghidurile recomandă creşterea de până la 4 ori a dozei de AH1,.deoarece, datorită structurii pielii, histamina difuzează foarte puţin de la locul eliberării, atingând concentraţii crescute, mult mai mari decât în ţesuturile mucoase. Ca urmare, contracararea efectelor histaminei în piele necesită AH1 potente în doze crescute.
Ţinând cont de numărul crescând de AH1 de generaţia a doua, compararea efectului lor clinic este importantă pentru alegerea variantei terapeutice optime. Eficacitatea AH1 depinde în parte de afinitatea de legare de receptorul H1 (RH1). Ocuparea RH1 (OR) este un concept modern care integrează afinitatea pentru RH1 cu AH1 la diferite momente după administrare (aceasta fiind un indicator relativ fidel al absorbţiei, distribuţiei şi eliminării unui AH1).
La 4 ore de la administrare, fexofenadina şi levocetirizina au un grad superior de OR (respectiv 95% şi 90%) faţă de desloratadină (71%) şi asemănător cu inhibarea efectului cutanat al histaminei la 4 ore: 100% pentru fexofenadină şi levocetirizină şi 55% pentru desloratadină.
Similar, OR la 24 de ore de către levocetirizină (55%), desloratadină (41%) şi fexofenadină (12%) se potriveşte cu inhibarea de către aceste AH1 a reacţiei induse de histamină la 24 de ore.
Recent, aceste rezultate pe modele de urticarie au fost confirmate în 2 studii clinice care compară efectul levocetirizinei şi al desloratadinei la pacienţi cu urticarie cronică.
Primul studiu a arătat o diferenţă semnificativă în favoarea levocetirizinei în ceea ce priveşte ameliorarea pruritului şi a scorului general al simptomelor în urticaria cronică uşoară.
Al doilea studiu efectuat în urticaria cronică severă a arătat superioritatea levocetirizinei în reducerea simptomelor cutanate şi ameliorarea importantă a calităţii vieţii la un număr mult mai mare de pacienţi. Interesant este că acest studiu a arătat, în cazul levocetirizinei, o corelaţie clară între succesul tratamentului şi reducerea somnolenţei diurne, chiar şi în cazul administrării de doze de până la de 4 ori mai mari decât cele convenţionale.
În concluzie, AH1 de generaţia a doua reprezintă prima linie terapeutică în urticarie. Ameliorarea efectelor AH1 se poate realiza prin creşterea dozelor la până de 4 ori doza convenţională. Antihistaminicele de generaţia a doua diferă ca intensitate a efectului clinic, în special în urticaria severă. Levocetirizina are eficacitate dovedită mai mare decât desloratadina atât în tratamentul urticariei cronice uşoare cât şi al celei moderat-severe.
