Osteoporoza este una dintre cele mai comune boli metabolice osoase, provocând anual un număr foarte mare de fracturi la nivelul şoldului, articulaţiei pumnului şi a vertebrelor. Osul reprezintă un ţesut complex, organizat să ofere organismului 2 funcţii principale: cea metabolică, de rezervă pentru calciu, fosfor şi magneziu, şi cea structurală, de formare a scheletului, prin care participă la locomoţie şi asigură protecţia organelor vitale.
Balanţa se menţine printr-un proces complex de remodelare osoasă care constă în formare şi resorbţie osoasă. Acest proces este reglat la nivel local cat şi la nivel sistemic. Orice dezechilibru conduce la instalarea diverselor patologii osoase, inclusiv la apariţia osteoporozei. De menţionat faptul că maturitatea scheletului este atinsă în jurul vârstei de 30 de ani, când se atinge un vârf al densităţii masei minerale osoase. Aceasta valoare este sub controlul a numeroşi factori ereditari şi de mediu. Osul cortical începe să scadă de la 40 de ani, la ambele sexe, urmând un declin treptat, care aduce cu el şi creşterea riscului pentru fracturi.
Reglarea remodelării osoase depinde şi de stimuli mecanoelectrici care acţionează fie prin creşterea producţiei osoase, în cazul exerciţiilor fizice, fie prin resorbţie osoasă, în caz de imponderabilitate (astronauţii), sedentarism, imobilizare sau repaus prelungit la pat. Factorii fizici intervin şi în procesele naturale de resorbţie şi producţie osoasă continuă, deoarece masa osoasă este înlocuită de câteva ori de-a lungul unei vieţi. Ca răspuns la stimuli mecanici, osteoblastele şi osteocitele eliberează prostaglandine, imunoglobuline precum şi alţi factori biologici, existând o sensibilitate regională a osteocitelor faţă de stresul mecanic. Frecvenţa crescută a cazurilor de fracturi datorate osteoporozei necesită o abordare terapeutică complexă, în care mişcarea, terapia prin exerciţii fizice, kinetoterapia să se regăsească pe o poziţie centrală, atât în scop profilactic, profilaxie primară şi secundară, cat şi terapeutic.
Clasic, tratamentul osteoporozei poate fi: igieno-dietetic, medicamentos şi cel fizical-kinetic. Deoarece studiile de specialitate au subliniat limitele şi avantajele terapiei medicamentoase, recomandăm programele fizical-kinetice să facă parte integrantă din terapia complexă ce poate fi aplicată atunci când apare diagnosticul de osteoporoză. Studiile de specialitate au arătat că activitatea de formare a osului este stimulată de tensiunea muşchilor, exprimată la nivelul de inserţie al tendoanelor, la nivelul periostului printr-un mecanism incomplet cunoscut. Fapt subliniat şi de masa osoasă constatată la persoanele sportive, la sportivii de performanţă, la persoanele tinere, al caror nivel al activităţii fizice este setat pe o treaptă superioară. Devine logic faptul că persoanele vârstnice, cu o activitate fizică restricţionată până la nivelul efortului presupus de activităţile cotidiene, prezintă o densitate scăzută a masei minerale osoase şi implicit un risc crescut al instalării osteoporozei şi al apariţiei unei fracturi osoase. Studiile efectuate pe animale arată acelaşi aspect, activitatea fizică creşte producţia osoasă.
La vârstnici, programul de exerciţii fizice trebuie efectuat în vederea prevenirii pierderii de masă osoasă, proces aflat în legatură cu înaintarea în vârstă şi cu instalarea menopauzei la femeile trecute de 50 de ani. Există studii care demonstrează creşterea de masă minerală osoasă la persoanele care au urmat timp de 12 luni un program de exerciţii fizice, cu o frcevenţă de 3-4 şedinţe săptămânal. Mai mult, rezultatele arată că femeile care au făcut exerciţii aerobice au prezentat o încărcare a masei osoase superioară celor care au practicat doar mersul pe jos. Valoarea estrogenului plasmatic nu este influenţată de exerciţiile fizice, prin urmare, doar încărcarea mecanică a osului este principlul element de favorizare a procesului de creştere a densităţii minerale osoase.
Contact
Facebook Sef lucr. Dr. Georgiana-Ozana Tache
Blog Sef lucr. Dr. Georgiana-Ozana Tache
