Până la vârsta de un an am urmărit lunar achiziţiile bebeluşului, care în cea mai mare parte sunt motorii. Achiziţiile psihice, mai discrete, încep în a doua etapă de viaţă să devină mult mai evidente şi de o importanţă mult mai mare. Fiind cea mai importantă şi mai amplă etapă a dezvoltării umane, perioada 1-3 ani din viaţa copilului, îi supune pe părinţi la provocări nebănuite şi le aduce totodată şi enorme satisfacţii. În jurul vârstei de un an, copilul începe să meargă singur în picioare, moment de maximă satisfacţie pentru părinţi. Tot acum încep şi grijile exagerate ale mămicilor, care conştientizează că independenţa cucerită de copil, odată cu achiziţionarea mersului, îl expune la o multitudine de pericole, la fiecare pas. Anxietatea mamei poate frâna dezvoltarea copilului, putând reduce mult din potenţialul său de dezvoltare cu care s-a născut. Restricţiile, interdicţiile, mimica speriată pe care o afişează mamele atunci când copilul cade, se pot fixa în subconştientul micuţului ca frustrări, ce vor ieşi la iveală atunci când acesta ajunge în situaţii de stres. Din acest considerent este bine să securizaţi foarte bine „teritoriul” în care se va juca copilul, pentru a nu fi nevoite să interveniţi prea restrictiv în activitatea lui. Copilul va fi tentat să atingă, să guste, să exploreze toate lucrurile care îi vor ieşi în cale, motiv pentru care tot ce întâlneşte în această „aventură” să nu fie periculos, să nu-l poată răni. Am văzut mămici care în loc să-i creeze un spaţiu cât mai mare şi mai sigur, îl ceartă pe copil ( ţipând isteric „nu, nu, nu” sau scuturând-ul zdravăn) atunci când acesta se apropie de bibelouri, prize, sursă de încălzire etc. Acest tip de atitudine îl sperie pe micuţ şi, în plus, îi sporeşte curiozitatea pentru tot ce este interzis.
O atitudine corectă este bazată pe un ton ferm (dar fără ţipete şi istericale), cu care adultul opreşte copilul atunci când acesta se îndreaptă către un obiectiv potenţial periculos. Este de asemenea bine de evitat „nu”, deoarece va veni curând vremea când copilul vă va răspunde cu „nu” la toate întrebările şi acţiunile dvs.; ghiciţi de unde a învăţat asta? Cred că „stop” ar putea fi folosit cu mai mult succes, şi ar putea deveni ca un joc, odată ce copilul i-ar înţelege sensul. În afara situaţiilor periculoase, trebuie să vorbiţi cu copilul pe un ton calm şi cald, fără prea multe „maimuţăreli” şi cicăleli, astfel el va putea uşor face diferenţa dintre situaţiile obişnuite şi cele care trebuie să se conformeze regulilor.
Dacă tot vorbim de reguli, este bine de ştiut că tot în jurul vârstei de doi ani trebuie stabilit un regulament de conduită în viaţa copilului, cu care trebuie să se obişnuiască de mic şi care este de dorit să nu fie prea des încălcat. Dacă obişnuim copilul de mic cu reguli, va fi mult mai uşor să-l educăm. Potenţialul lui de şantaj este nelimitat şi puteţi fi uşor duşi în eroare de micile trucuri pe care le va folosi pentru a-şi atinge scopurile. Ţelul cel mai mare pe care îl are de atins este acela de a câştiga o victorie împotriva regulilor, prin plâns sau alte şiretlicuri. Dacă veţi fi fermi în ceea ce îl priveşte şi copilul va vedea că nu este loc de negociere, se va conforma, iar bătălia va fi câştigată de către părinte. De cele mai multe ori părinţii nu sunt pe aceeaşi lungime de undă; unul aplicând regula, iar celălalt ţinând partea copilului, moment speculat la maxim de către micuţ, care va înţelege că se poate încălca regulamentul, că poate avea un complice în acest demers, că unul dintre părinţii săi este mai slab şi poate fi uşor manipulat. În acest joc periculos pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii copilului, cel mai mare rol negativ îl au bunicii care permit copilului orice, oricând, „că doar este foarte mic şi nu poate el înţelege la vârsta asta”. Puneţi-vă de acord cu regulile atunci când „beneficiarul” nu este de faţă şi limitaţi intervenţia bunicilor în educarea copilului. Nu vreau să minimalizez rolul bunicilor, a căror bucurie este fără de margini, când viaţa îi recompensează cu nepoţi, dar ei din dragoste pot fi mult mai permisivi, nerealizând că această atitudine poate dăuna mai târziu copilului.
În jurul vârstei de trei ani mulţi părinţi vin la cabinet cu copilul acuzând că acesta face crize de furie şi opoziţie, că se tăvăleşte pe jos atunci când nu i se face pe plac, nu îndrăznesc să meargă cu el într-un magazin, că loveşte alţi copii, că distruge jucăriile, etc. Din aceste motive este bine să aplicaţi regulile de care am vorbit de la o vârstă cât mai mică pentru ca micuţul dvs. să se deprindă cu comportamentul adecvat, scutindu-vă astfel de multe neplăceri ulterioare. Spuneam că nu este bine să restricţionaţi acţiunile copilului, când începe să exploreze mediul înconjurător, dar atunci când acesta intenţionează să facă o acţiune periculoasă trebuie intervenit prompt, distrăgându-i atenţia şi iniţiind dvs. o acţiune cu alt scop.
De exemplu: când micuţul se îndreaptă cu o andrea spre priză, nu începeţi să ţipaţi la el explicându-i, timp de 10 minute de ce nu trebuie să facă această, deoarece atenţia lui nu poate fi focusată pe discursul dvs. mai mult de 30 de secunde. Este suficient să-i spuneţi „stop” pe un ton ferm şi să-i distrageţi apoi atenţia, cu o jucărie preferată. Astfel copilul va uita de priză şi se vă ocupa de jucărie. Dacă nu-i veţi da o alternativă, va găsi el o altă trăsnaie cu care să vă ia prin surprindere. Dacă nu aţi fost pe fază şi copilul a ajuns la priză, trebuie să-l pedepsiţi, la fel de prompt, pentru ca ulterior să-şi piardă interesul pentru curentul electric. Pedeapsa trebuie aplicată cu toată seriozitatea, fără istericale, fără lovituri, cu puţine cuvinte, fără drept la replică. Exemplu: „pentru că ai greşit eşti pedepsit să stai în camera ta 3 minute”; spuneţi asta cât mai convingător, fără să ţipaţi sau să-l scuturaţi, privindu-l în ochi, apoi îl luaţi de mână şi-l duceţi în camera lui. După ce timpul de pedeapsă a expirat, îi permiteţi să se întoarcă, amintindu-i că a fost pedepsit pentru că a făcut ceva nepermis.
Urmare în numărul viitor.
