România ocupă, din păcate, primul loc în Europa privind incidenţa sifilisului, cu 5661 cazuri confirmate în 2006 (ECDC), adică 26,2 cazuri la 100.000 locuitori. Acest nivel se răsfrânge direct şi inevitabil şi asupra incidenţei sifilisului congenital, formă clinică responsabilă de o parte a cazurilor de avort spontan, mortalitate perinatală şi sechele la nou născuţi.
Diagnosticul sifilisului congenital întâmpină o serie de dificultăţi legate de capacitatea limitată de identificare a femeilor infectate, ne referim la categorii de risc precum femeile necăsătorite, prostituate, consumatoare de droguri. Se adaugă lipsa simptomatologiei în cazuri de sifilis congenital la copii născuţi de mame infectate, dar seronegative, dificultatea interpretării serologiei nou născutului în condiţiile transferului transplacentar de anticorpi, probleme de comunicare între clinician şi laborator etc.
Riscul transmiterii infecţiei de la gravida netratată la făt variază de la 100% în sifilisul primar şi secundar, la 80% în sifilisul latent recent şi aproximativ 30% în sifilisul latent tardiv. Transmiterea se poate produce pe toată perioada sarcinii, mai frecvent după săptămânile 9-10, agentul etiologic putând fi detectat atât în placentă cât şi în ţesuturile fetale. După săptămâna 18, când sistemul imun fetal începe să funcţioneze, apar şi primele semne clinice, asemănătoare sifilisului secundar de la adulţi.
În primii 2 ani după naştere (sifilis congenital recent), infecţia se poate manifesta prin hepatosplenomegalie (creştere în volum a ficatului şi a splinei), osteocondrită (Inflamație a oaselor și a cartilajelor), rinită, leziuni cutanate. După această vârstă (sifilis congenital tardiv) apar sechele ale infecţiei ţesuturilor fetale în dezvoltare: keratită (inflamaţia corneei), triada Hutchinson (incisivi bombaţi, cu baza largă, ascuţiţi), deformaţii osteoarticulare, perforaţii ale palatului dur, atrofie optică, surditate bilaterală.
Diagnosticul de laborator în sifilisul congenital vine în sprijinul examenului clinic şi radiologic. Acesta presupune vizualizarea bacteriei Treponema pallidum (agentul etiologic al sifilisului) în leziuni deschise, lichid amniotic, secreţii nazale, LCR, ca diagnostic de certitudine.
Complementar se efectuează diagnosticul serologic practicat în paralel pe probe de ser matern şi de la nou născut. Deoarece anticorpii materni persistă până la 12 luni, testele treponemice (care pun în evidenţă anticorpi specifici), amintite mai sus, sunt utile după această perioadă.
Evaluarea şi tratamentul copiilor născuţi din mame cu serologie pozitivă pentru sifilis se bazează pe stadiul evolutiv de infecţie al gravidei, corectitudinea tratamentului, evoluţia serologică a gravidei, tabloul clinic şi radiologic ale noului născut.
Deoarece diagnosticul sifilisului congenital şi managementul cazului clinic prezintă dificultăţi, este de dorit să se acţioneze pentru prevenirea infecţiei fetale. Aceasta se poate face prin depistarea serologică a infecţiei treponemice înainte de sarcină sau măcar în trimestrul I, cu aplicarea corectă a terapiei penicilinice şi urmărirea serologică a gravidei.
