Termenul de psihosomatic se referă la boala care priveşte în acelaşi timp corpul şi psihicul, cu tulburări organice sau funcţionale ale organelor provocate de factori psihogeni (cei care traumatizează psihoafectiv).
Încă de pe vremea lui Hipocrate, medicii considerau boala cea mai somatică (organică, corporală) ca fiind determinată, într-un anumit procentaj, de cauze psihice sau având consecinţe psihice patologice, omul fiind un complex psihosomatic care trebuie întotdeauna tratat în totalitatea sa.
Ulterior, a fost studiată în mod ştiinţific cauzalitatea psihică a afecţiunilor organice. S-au stabilit corelaţii între anumite boli, tipuri de conflicte de personalitate sau traume afective. Acest tip de abordare a maladiilor reprezintă domeniul medicinii psihosomatice.
Au fost căutate explicaţii în domenii psihanalitice, în studiul personalităţii umane, al funcţiei mentale. Au fost de asemenea, investigate numeroase mecanisme endocrine şi biochimice.
S-a introdus conceptul de alexitimie, care înseamnă incapacitatea de a-şi exprima emoţiile. Bolnavii psihosomatici întimpină o mare dificultate de verbalizare a sentimentelor şi emoţiilor lor. Ei se caracterizează printr-o viaţă imaginativă foarte săracă şi printr-o orientare spre preocupări concrete. Alexitimia apare deci ca incapacitatea de a stabili conexiuni între emoţii şi reprezentările lor mentale.
S-a stabilit o explicaţie neurofiziologică pentru a sublinia lipsa conexiunii între centrul afectiv şi cel al raţiunii din creierul uman. Astfel s-ar genera o hiperactivitate a sistemului neurovegetativ, care ar putea determina tulburări somatice (organice, corporale).
Exemplul tipic de alexitimie este subiectul care a trecut prin experienţe traumatizante şi care crede că a ieşit cu bine din ele datorită “insensibilităţii” lui şi negării emoţiilor. După revenirea la viaţa obişnuită se menţine această conduită, cu frecventa apariţie a unor tulburări somatice (boli organice, cardiovasculare, digestive, metabolice, dermatologice etc.).
La tratamentul medicamentos organic specific maladiei se asociază în general abordarea psihoterapeutică: controlul psihiatric, medicaţia psihotropă, psihoterapia adecvată. Această abordare rămâne uneori dificilă, pentru că subiectul nu este informat să o solicite şi pentru că nu are posibilitatea să se exprime cu uşurinţă pe plan emoţional. Se încearcă restabilirea “funcţiei imaginare” şi crearea corelaţiei mentale proprii între simptomul fizic şi suferinţa afectivă, prin identificarea eficienţei medicaţiei psihotrope (tratamentul medicamentos al anxietăţii sau depresiei).
Se identifică îmbunătăţirea stării generale, pacientul fiind conştient de aceasta şi învăţând “lecţia” pentru a preveni sau trata eventualele recăderi ale tulburării sale psihosomatice.