În ATI nu există reţete ci soluţii individuale
Interviu cu prof. dr. Dorel Săndesc, preşedinte SRATI
Întrebare: Vă rugăm să faceţi o evaluare a evoluţiei specialităţii ATI în ultimele decendii în România. Practicile de anesteziere din clinicile româneşti sunt aceleaşi ca în străinătate?
Anestezia-Terapia Intensivă a înregistrat o evoluţie fulminanta în decursul unei singure generaţii; pentru că, maeştrii noştri, creatorii anesteziei în România, au dus această specialitate de la stadiul ei iniţial - în care anestezia însemna doar o mască şi un tifon îmbibat în substanţă volatilă, până la nivelul foarte tehnologizat de azi, când se utilizează un arsenal extraordinar de complex de aparatură şi echipamente medicale, ca şi o vastă farmacologie specifică. Această evoluţie a făcut posibile progresele tuturor specialităţilor chirurgicale, care şi-au dezvoltat tehnicile operatorii în condiţii de confort asigurate de ATI, putând aborda cazuri din ce în ce mai complexe. Serviciile de terapie intensivă moderne au determinat o schimbare radicală a modului de abordare a pacienţilor critici, ameliorând spectaculos prognosticul acestor cazuri şi împingând practic limitele medicinii clinice la niveluri de nebănuit cu puţine decenii în urmă.
Din fericire, ATI-ul românesc a urmat tendinţa, astfel că, în prezent, din punct de vedere educaţional, legislativ şi academic, şcoala românească de ATI este racordată deplin la standardele ţărilor dezvoltate. ATI-ul este singura specialitate din România care a adoptat oficial, la iniţiativa Societăţii Române de ATI (SRATI), examenul scris pentru Diploma Europeană de ATI, ca parte a examenului pentru obţinerea titlului de medic specialist. Plicurile cu întrebările de examen vin şi sunt corectate la Bruxelles, iar medicul ATI român are şansa să primească, odată cu titlul de medic specialist, şi Diploma Europeană; suntem mândri că rezultatele pe ţară ale României ne clasează pe un loc onorabil, undeva la nivelul unor ţări ca Belgia şi Norvegia şi deasupra a multe alte ţări europene mai dezvoltate decât noi, iar aceasta nu este desigur decât o confirmare a valorii şcolii medicale româneşti de ATI.
Din punctul de vedere al dotării cu aparatură şi echipamente specifice, există desigur un deficit important. SRATI a realizat un Program Naţional de dotare a secţiilor ATI, care a fost aprobat de Ministerul Sănătăţii ce a permis atingerea, cel puţin în câteva dintre centrele mari, a unui nivel comparabil cu cel din ţările dezvoltate.
Întrebare: Ce progrese se aşteaptă de la ATI? Până unde se poate merge cu preluarea funcţiilor unui pacient, cu durata anesteziilor totale, cu reducerea poate a durerilor de după ieşirea din anestezie?
ATI are ca principal obiectiv SIGURANŢA PACIENTULUI. În ciuda progreselor incontestabile ale medicinii moderne, siguranţa pacientului rămâne un subiect de actualitate, care preocupă comunitatea medicală internaţională. Anestezia tinde să devină domeniul medicinii clinice caracterizat de unul dintre cele mai înalte grade de siguranţă şi, prin acesta, un promotor şi exemplu pentru celelalte specialităţi.
Pe de altă parte, ATI-ul suscită un interes deosebit din perspectiva unor preocupări mai largi, care exced cadrul medical. O serie de filozofi şi gânditori consideră, de exemplu, că anestezia ar putea fi cea mai importantă descoperire a umanităţii, pentru că, prin interferenţa cu starea de conştienţă şi conştiinţă, ar putea ajuta la elucidarea unuia dintre cele mai mari mistere – conştiinţa umană. Situaţiile-limită care caracterizează specialitatea ATI (resuscitarea cardiorespiratorie şi stările postresuscitare, stările de moarte clinică, moartea cerebrală, prelevarea de organe, comele prelungite, tratamentul stărilor terminale etc.) sunt de natură să devină triggerul unor dezbateri profunde, la nivel individual şi colectiv.
Întrebare: Medicul ATI se află lângă bolnav în cele mai grele momente ale sale, când practic se zbate între viaţă şi moarte. Dar, chiar şi în acele momente, moralul medicului trebuie să rămână de neclintit şi tensiunea generată de stările critice ale pacienţilor să o depăşească cu un calm şi profesionalism desăvârşit. Această duritate este o chestiune de structură sau se cultivă?
Da, le spun totdeauna studenţilor şi rezidenţilor mei, în prima oră de curs, că ATI este cea mai dură, cea mai stresantă, cea mai mizerabilă, cea mai consumptivă profesie din lume, şi este adevărat. Visul oricărui student la Medicină, de a livra viaţă şi sănătate cu zâmbetul pe buze, senină şi imaculată în albul uniformei sale, este departe de realitate. Mediul nostru de viaţă este sângele, transpiraţia pacienţilor, secreţiile umane în forma lor patologică, un mediu saturat de suferinţă şi prea des de duhul morţii. Dar, este adevărat că tot aici bate şi un vânt al speranţei şi da, de multe ori, câştigăm în lupta perpetuă cu moartea, la propriu, nemetaforic vorbind; de multe ori suntem martorii sau coautorii unor adevărate minuni, când simţi puterea Dumnezeirii şi nu poţi decât să mulţumeşti că eşti şi tu parte din aşa ceva. Toate acestea sunt, pentru unii, cei mai mulţi, raţiuni de a evita ATI-ul, dar, pentru alţii motive să urmeze această specialitate!
Întrebare: Cum apreciaţi condiţia profesională a medicului ATI din România în comparaţie cu a omologilor din Vest, pentru că, în calitatea pe care o aveţi, de preşedinte al Societăţii Române de ATI, sunt convins că puteţi avea o vedere de ansamblu destul de obiectivă. Medicul ATI din România poate lucra în străinătate?
În acest subiect răspunsurile sunt foarte simple şi clare, didactice aproape şi susţinute de realitate:
- Da, medicul român de ATI, ca şi din alte specialităţi, este deplin compatibil cu sistemele de sănătate din ţările dezvoltate şi a devenit soluţia ideală, preferată de cele mai multe dintre ele;
- Nu, sistemul sanitar românesc nu este compatibil cu sistemele moderne şi total nedrept cu medicii români, ceea ce are un efect dramatic asupra sănătăţii poporului român, cel puţin pe două direcţii: nu valorifică potenţialul profesional deosebit al medicilor români şi determină fenomenul grav al „hemoragiei” de profesionişti spre Vest. Sistemul sanitar românesc pare să fie el însuşi anesteziat şi incapabil să se „trezească”, aflat într-o comă prelungită, şi în a cărei reversibilitate tot mai puţini speră...
Întrebare: Ştiu că aţi făcut parte, de mute ori, din echipe medicale care au realizat prelevări de organe. Ce mai trebuie făcut pentru ca prelevarea şi donarea de organe să devină o rutină? Ce probleme ar fi? Medicale, legislative, de organizare interspitalicească? O bancă de organe la nivel teritorial sau naţional?
Este un subiect amplu şi complex, care ar necesita un spaţiu adecvat pentru a fi abordat corespunzător. Eu cred că s-au făcut paşi importanţi în România în ultimii ani, inclusiv pe plan legislativ, organizatoric şi financiar, iar elementele esenţiale ale progresului în acest domeniu ar fi: informarea adecvată a populaţiei, un rol esenţial aici avându-l mass-media, comunitatea medicală, biserica, societatea civilă etc., apoi susţinerea organizatorică şi financiară adecvată din partea autorităţilor.
Întrebare: Când recomandaţi anestezie generală şi când locală? Mai există astăzi riscul ca pacientul să nu se mai trezească? Dar am auzit de cazuri în care pacientul s-a trezit în mijlocul operaţiei, adică anestezia nu a prins. Am înţeles că în străinătate, uneori, se face anestezie generală şi la dentist.
Arsenalul de tehnici anestezice, ca şi cel al medicamentelor disponibile este în prezent atât de vast încât permite alegerea anesteziei celei mai potrivite cu intervenţia chirurgicală sau diagnostică necesară, dar şi cu starea clinică generală a pacientului. Aşadar, nu există reţete fixe, ci soluţii individuale, adaptate situaţiei clinice. Da, anestezia îşi găseşte locul în tot mai multe domenii ale medicinei, inclusiv în medicina dentară, fie datorită unor particularităţi ale intervenţiilor chirurgicale (intervenţii laborioase, traumatizante, teren debilitat al pacientului etc.), fie datorită dorinţei pacientului de a fi ferit de stresul intervenţiei pe viu.
Desigur că unele complicaţii din cauza anesteziei sunt în continuare posibile, dar trebuie precizat că rata acestora a scăzut foarte mult, anestezia fiind prin excelenţă un domeniu caracterizat de siguranţă.
Întrebare: Aveţi foarte multe aprecieri ale unor personalităţi publice, care poate v-au fost pacienţi sau colegi de breaslă, sau v-au cunoscut doar ca om, nu ca medic. Care au fost cazurile dumneavoastră cele mai grele? Aveţi şi momente când sunteţi fericit ca medic?
Într-o specialitate ca a noastră e foarte greu să spui care au fost cazurile cele mai grele, pentru că TOATE cazurile intrate în secţia ATI au comun un lucru: sunt foarte grele, sunt cele mai grave cazuri din spital, pacienţi se află în pericol de moarte, iar când tratezi aceşti pacienţi nu mai contează ce titlu sau funcţie au în viaţa lor profesională sau socială. În fata morţii acest lucru nu mai contează. După cum nu contează nici relaţia de prietenie; da, am câţiva prieteni care sunt „personalităţi publice”, dar în zona magică a PRIETENIEI această categorisire dispare, aceste titluri, ale lor şi ale mele, cad ca nişte haine ponosite şi inutile.
Mă întrebaţi dacă sunt momente când sunt fericit ca medic şi mi se pare o întrebare ciudată; eu cred ca această meserie oferă unui om cel mai tare motiv de fericire: acela de a putea face bine, de a ajuta, de a salva viaţa semenilor săi; trebuie să fii prea bolnav de egoism pentru ca acesta să nu fie un motiv suficient de a fi fericit. Şi asta îmi aminteşte de un memorabil gând al lui Dostoievski, şi cu care aş vrea să închei, care mi-a marcat viaţa, cu atât mai mult cu cât a fost spus de un om care a avut atât de suferit: „Oamenii sunt nefericiţi pentru că nu ştiu că sunt fericiţi”.
