„În medicina actuală se impune crearea unor centre de excelenţă sau de referinţă pentru o ţară” - partea a II-a
Interviu cu prof. dr. Fulger Lazăr
3. Ce măsuri s-ar impune în practica medicală curentă în vederea unei mai bune comunicări între medic şi pacient? Care sunt procedurile, în alte ţări, care ar putea face şi la noi să crească încrederea pacientului în actul medical? Care consideraţi că sunt cauzele ce îi determină pe unii medici să fie „reţinuţi” în a explica pacientului complicaţiile care pot apărea şi măsurile terapeutice pe care intenţionează să le ia?
Răspuns:
Întrebările pe care mi le puneţi sunt extrem de complexe şi se referă la aspecte atât de diferite încât spaţiul alocat nu-mi va permite să le detaliez, iar omisiunile riscă să devină foarte importante.
Relaţia medic-pacient este o relaţie privilegiată, care constituie o parte importantă a tratamentului. Neglijarea ei este cauza multor reclamaţii la Colegiul Medicilor. Adevărul este că, uneori, medicii tratează cu un grad de superficialitate această problemă. Examinarea cu atenţie a pacientului, explicarea problemelor de diagnostic, a variantelor terapeutice şi, nu în ultimul rând, a rezultatelor probabile şi a complicaţiilor posibile cer timp şi răbdare, lucru care, uneori, dat fiind ritmul vieţii secolului XXI, tinde să fie minim.
Trebuie să remarc faptul că, sub presiunea ameninţării cu procese revendicative, în Europa Occidentală şi în America de Nord, medicii acordă o grijă deosebită acestor aspecte. Nicio intervenţie chirurgicală nu se face fără ceea ce se numeşte consimţământul informat al pacientului. Acest consimţământ informat, în România, are de multe ori caracter formal. În mod corect, acest consimţământ trebuie să se bazeze, cel puţin în specialităţile chirurgicale, pe o discuite calmă, într-un cadru adecvat, între pacient şi medicul curant, în care acesta să explice toate detaliile legate de boală, de tratament şi de rezultate. Pacientul trebuie să fie informat asupra tipului de anestezie care urmează să i se facă şi asupra tuturor evenimentelor posibile în cursul spitalizării.
Ideea mai veche de a nu speria pacientul, de a nu-i prezenta gravitatea bolii, este justificată doar în cazuri excepţionale. În condiţiile medicinei moderne şi ale creşterii gradului de pregătire intelectuală a populaţiei pe care o asistăm, este corect să informăm cât mai detaliat bolnavul asupra bolii sale şi a tratamentului. Dacă echipa medicală este percepută ca având un înalt grad de profesionalism, şi gradul de încredere al pacientului va creşte foarte mult.
4. Ce politică promovează colegiul medicilor în ceea ce priveşte dispersia geografică a medicilor de familie? Dacă se merge pe criteriul demografic, cum se vor rezolva cazurile pacienţilor din zone depopulate şi izolate?
Răspuns:
Cred că acest lucru depăşeşte preocupările Colegiului Medicilor. Rolul esenţial în rezolvarea asistenţei medicale în zonele deficitare îl au, pe de o parte, comunităţile locale, care trebuie să creeze condiţii bune de desfăşurare a activităţii medicale. Am exemplul unor centre din Franţa şi Germania, care, în scopul racolării de medici de familie, oferă condiţii de practică medicală referitoare la înzestrarea cabinetului şi asigură rezolvarea problemelor familiale. Alături de comunitatea locală, rolul ministerului, prin programe specializate, ar putea duce la crearea unor condiţii în care unii medici să dorească să-şi desfăşoare activitatea în aceste zone.
5. Care este politica pe care o promovaţi în ceea ce priveşte dezvoltarea de centre de excelenţă, înţelegând prin acestea centre în care există medici înalt calificaţi pentru anumite intervenţii chirurgicale? Pe măsura îngustării domeniului de abordare în chirurgia secolului XXI, pare să crească eficienţa dezvoltării unor astfel de centre de excelenţă. Aş menţiona cazul clinicii chirurgicale de la Spitalul Judeţean Timiş, care efectuează cu succes, în fiecare an, în jur de 160 de intervenţii pe tiroidă la pacienţi veniţi din mai multe judeţe din ţară. Poate fi o soluţie dezvoltarea unor colective care să opereze şi în Arad, Deva, Reşiţa etc., cu medici formaţi în clinica din Timişoara?
Răspuns:
Aşa cum am mai spus, centrele de excelenţă se constituie în serviciile chirurgicale cu volum mare în anumite domenii. În acest moment, în România, există numeroase clinici universitare în care preocupările colectivelor respective au făcut ca ele să devină centre de excelenţă. Aş menţiona dintre acestea doar Clinica de Chirurgie a Spitalului Fundeni din Bucureşti, condusă de prof. Irinel Popescu, centru de excelenţă în chirurgia hepatică şi nu numai. În acest domeniu, colectivul clinicii realizează atât intervenţii de exereză hepatică complexe, cât şi transplantul hepatic, cu rezultate comparative obţinute la nivel mondial.
În Timişoara, Clinica II de Chirurgie pe care o conduc are o mare experienţă în chirurgia generală, acumulată sub conducerea predecesorilor mei, prof. dr. Ion Mureşan, prof. dr. Constantin Caloghera, prof. dr. Doru Bordos. Spaţiul nu-mi este de ajuns pentru a prezenta realizările clinicii, dar informaţiile suplimentare pot fi obţinute pe site-ul www.chirurgietm.ro. Totuşi, menţionez că prin volumul mare de intervenţii în chirurgia oncologică colorectală, gastrică, tiroidiană şi a peretelui abdominal, clinica cumulează o experienţă echivalentă cu cea a unui centru de excelenţă. Clinica II Chirurgie a devenit centru de excelenţă în chirurgia minim invazivă, având o experienţă de peste 20 de ani. În acest interval s-au organizat cursuri de chirurgie laparoscopică experimentală, atât pentru iniţiere cât şi cursuri avansate. În activitatea curentă, în clinica noastră se practică de rutină o serie de intervenţii laparoscopice avansate - chirurgia căilor biliare, chirurgia bariatrică, histerectomia lărgita, timectomia şi splenectomia minim invazivă, chirurgia hiatusului esofagian şi a joncţiunii esogastrice, chirurgia colorectală, urgenţele abdominale etc.
În clinica noastră s-au instruit în permanenţă generaţii succesive de medici rezidenţi, dar şi medici veniţi la specializare în domenii mai înguste. Pe de altă parte, cred că ideea ca în toate spitalele să se facă chirurgie de mare anvergură nu este realistă, deoarece chirurgia modernă presupune un grad de dotare şi experienţă care face imposibil acest lucru. Cred că exemplul altor ţări, în care există o ierarhizare de competenţă a spitalelor şi, în raport cu asta, o ierarhizare şi a competenţelor chirurgicale, este un lucru util.
Din păcate, la nivel naţional nu este legiferat statutul unui centru de excelenţă şi nici cadrul organizatoric şi al criteriilor de obţinere a acestui statut, acest lucru rămânând un deziderat
