DIN SIPETUL CU COMORI AL STIMULĂRII CARDIACE
Dr. Sorin MicuMedic primar cardiologClinicile ICCO Braşov Povestea începe în anii 50, cînd un suedez ce avea să devină un nume celebru în medicina contemporană deşi nu era medic , Arne Larsson(1915-2001), a fost afectat de o boală teribilă la vremea respectivă: bloc atrioventricular total cu crize Adams-Stokes în atacuri repetate. Departe de a bănui că avea să devină faimos în întreaga lume şi va intra viu în noul mileniu, Arne Larsson era, dimpotrivă, convins că viaţa sa avea să se sfîrşească prematur şi groaznic în cel mai scurt timp, medicaţia şi alte terapii ale vremii nefiindu-i de folos.
Else-Marie, soţia lui Arne, într-o stare de disperare extremă, auzind de experimentele cu electricitate pe miocardul animalelor făcute la spitalul Karolinska , l-a abordat pe deja vestitul chirurg Ake Senning(1915-2000) şi pe nu mai puţin vestitul inginerul Rune Elmquist(1906-1996),de al cărui nume se leagă multe invenţii, implorîndu-i să salveze viaţa soţului ei.
Multe dintre evenimentele care au schimbat soarta omenirii s-au desfăşurat nu pe cîmpurile de luptă sau în sălile de conferinţă ci în locaţii mult mai banale: dormitoare sau bucătării. Astfel şi firul naşterii stimulatorului cardiac s-a mutat din dormitorul suferinţei lui Arne Larsson în bucătăria lui Rune Elmquist, unde a apărut efectiv pe lume în 1958. La “naştere” avea mărimea unui puc de hochei şi conţinea 2 tranzistori. Cea mai mare problemă era însă bateria: mare, din nichel-cadmiu.
Aşa s-a ajuns ca primul stimulator cardiac permanent endocardic să fie implantat la 8 octombrie 1958 de către chirurgul Senning pacientului Larsson. Ştim cu toţii că fericirile profunde durează puţin: cea a lui Larsson a ţinut 3 ore, după care stimulatorul proaspăt implantat a încetat să funcţioneze. Dar cine să se măsoare cu Rune Elmquist? Ca atare 9 octombrie 1958 a devenit ziua în care s-a desfăşurat prima înlocuire a unui stimulator epuizat. Acesta a ţinut mai mult şi a fost urmat de un lung şir de alte stimulatoare: Arne Larsson a schimbat nu mai puţin de 22 de-a lungul vieţii sale şi a devenit avocatul acestei cu totul speciale terapii.
De atunci stimulatoarele cardiace au devenit parte curentă a terapiei bolnavului cardiac iar complexitatea lor este dublată de miniaturizarea marcată şi extinderea ariei de indicaţii. De aceea este regretabil ca în acest domeniu ecuaţia bloc atrioventricular total cu sincope=stimulator cardiac unicameral descrie, cînd o face, tot domeniul . Situaţia este mult mai complexă iar beneficiile pacientului , în paralel şi ale medicului curant, fie acesta specialist sau medic de familie, mult mai extinse.
Iată spre exemplu apariţia stimulatorului bicameral, care stimulează secvenţial atriul şi ventriculul, reproducînd aproape perfect situaţia unei conduceri atrioventriculare naturale, a adus beneficii marcate: ignorarea contribuţiei atriale la funcţionarea globală a inimii, aşa cum se întîmplă în cazul stimulatorului unicameral ventricular, duce nu doar la apariţia asa-numitului ’sindrom de pacemaker”(manifestat prin dispnee, fatigabilitate, palpitaţii, hipotensiune arterială,chiar sincope) dar şi la incidenţa crescută a fibrilaţiei atriale, a insuficienţei cardiace, a accidentului vascular cerebral şi, în final, la reducerea duratei de viaţă. Şi toate acestea la un pacient care aparent are o frecvenţă cardiacă normală generată de stimulatorul ventricular! Iată ce consecinţe poate avea excluderea aparent modestei funcţii atriale şi ”economia” prost înţeleasă(stimulatorul unicameral fiind evident mai ieftin).
Aşadar ori de cite ori există păstrată funcţia electrică a atriului (adică nu avem fibrilaţie atrială permanentă) ideală este abordarea concomitentă a acesteia în caz de stimulare cardiacă permanentă, prin utilizarea stimulatoarelor bicamerale.
Iar dacă patologia pacientului este boala de nod sinusal (cu sau fără sindrom bradicardie-tahicardie) cu atit mai mult păstrarea şi abordul electric al atriului, cheia de boltă a acestei suferinţe, se impune.Mai ales că în prezent există stimulatoare cardiace care au, pe lingă banala funcţie de stimulare a cordului, şi funcţii cu totul particulare: cele de prevenţie şi terapie a fibrilaţiei atriale. Printr-un mod particular de funcţionare, care nu este perceput de către bolnav, aceste sisteme pot preveni şi chiar trata în primele momente ale declanşării aritmii supraventriculare , respectiv temuta fibrilaţie atrială. De ce temuta? Pentru că în prezent nu are soluţie terapeutică universală şi eficientă şi, în pofida aparenţei ingenuităţi, scurtează durata de viaţă. Iar despre alterarea confortului acesteia, incluzînd aici şi posibilitatea accidentului vascular cerebal, nu are rost să mai vorbim . Oricine este implicat în practica medicală cunoaşte prea bine aceste lucruri.
Pînă şi sincopa vasovagală, în forma sa cardioinhibitorie, şi-a găsit soluţia de stimulare: sisteme care pot decela o modificare în impedanţa intracardiacă, generată de influenţe ale sistemului nervos vegetativ, pot interveni din timp şi împiedica apariţia sincopelor.
Iar cînd toate aceste sisteme pot fi supravegheate de la distanţă prin accesorii de tipul telefonului celular situaţia devenine chiar incredibilă. Cu toate acestea este practica noastră curentă şi nu secvenţe dintr-un optimist şi naiv film SF.
