“Sora mea a fost diagnosticată cu tulburare de conduită alimentară”, “soţul meu suferă de depresie”, “mama nu mai iese din casă pentru că este agorafobică şi face atacuri de panică”, soţia mea are depresie postpartum”, “fiica mea este internată în spital pentru că a încercat să se sinucidă”….”eu ce mă fac?, cum să mă port cu ea/cu el?, “ce să spun celorlalţi despre ce se întâmplă?”, “nu ştiu ce să fac”….
Aşa începe, de cele mai multe ori, discursul celor ai căror oameni dragi traversează momente delicate.
Ce simt “aparţinătorii” (cum sunt ei numiţi de către medici şi psihologi)? Ce gândesc ei? Cum manageriază situaţia?
Cel mai frecvent în cabinetul de psihoterapie, întâlnesc trei tipuri de atitudini ale aparţinătorilor: atitudinea de negare şi nonacceptare a tulburării – “nu! copilul meu nu poate să aibă această problemă!”, atitudinea de ascundere sub preş de tipul “prostii! astea nu sunt probleme, doamnă! unii n-au ce mâncă şi noi discutăm de prostii psihologice! aşa ceva nu există!”şi cea de-a treia, atitudinea de tipul “şi eu ce să fac acum, că lucrez toata ziua şi n-am timp şi oricum nu mă pricep”…
Ce este important să ştiţi, dacă vi se întâmplă să trăiţi asta? Cum este mai bine să reacţionaţi în cazul în care o persoană apropiată şi dragă dumneavoastră, trece printr-un dezechilibru interior?
În primul rând, dacă nu aţi făcut-o deja, ar fi bine să acceptaţi ceea ce se întamplă. Dacă plecaţi de la premisa că nimanui nu îi place suferinţa şi că oricui îi este greu să accepte starea de ”ne-bine”, deja aţi făcut primul pas în direcţia bună. Acceptarea unei situaţii şi asumarea propriului rol în rezolvarea ei, vă va face să vă simţiţi mai confortabil şi să vă direcţionaţi resursele pentru identificarea şi implementarea soluţiilor. Mai departe, ar fi util să conştientizaţi că, ceea ce se întâmplă celui drag, cu efect şi asupra dumneavoastră, este soluţionabil cu ajutorul unor specialişti –psihoterapeuţi şi medici psihiatri, a medicamentelor psihotrope, precum şi a psihoterapiilor existente tocmai pentru astfel de situaţii.
E important însă, să înţelegem că tratarea unei astfel de probleme presupune o munca de echipă, iar această echipă vă include şi pe dumneavoastră. Astfel, participarea activă şi implicată a fiecarui membru de familie, alături de specialişti, grăbeşte şi asigură reechilibrarea celui aflat în suferinţă.
Dar ce presupune această participare?
Cereţi informaţii de la specialişti în legătură cu simptomatologia, prognosticul tulburării şi desfăşurarea tuturor terapiilor cărora le va fi supus pacientul. Consultaţi medicul psihiatru în legătură cu detaliile administrării medicaţiei şi apariţia posibilelor efecte secundare, pe toată durata tratamentului medicamentos. Discutaţi cu psihoterapeutul despre cele mai adecvate şi utile modalităţi de suport psihologic pe care le aveţi la îndemână şi nu ezitaţi să le folosiţi. Încercaţi să fiţi cât mai prezenţi emoţional în realitatea pacientului şi astfel îi veţi putea oferi ce are nevoie, atunci când are nevoie.
Nu încercaţi să minimalizaţi importanţa diagnosticului, crezând că va trece pur şi simplu. Un dezechilibru psihic are cauze concrete, care trebuie identificate şi rezolvate. Nu încercaţi să bagatelizaţi problema în faţa pacientului şi nu încercaţi să îl faceţi să creadă (lucru de altfel neadevărat) că nu este reală, ci închipuită. Nu vă imaginaţi că este suficientă voinţa celui afectat, pentru ca problema să dispară. Depaşiţi-vă credinţele conform cărora, există doar afecţiuni organice şi, mai ales, depaşiţi-vă prejudecăţile legate de bolile psihice şi asocierea acestora cu sentimente de vină, ruşine şi mai ales cu neasumarea. Puteti rezolva sau contribui la rezolvarea unor probleme, doar dacă acceptaţi că ele există.
Cristina Fülöp
Psiholog psihoterapeut
Cabinet individual de psihologie
Str. Alexandru Constantinescu nr. 32,
sector 1, Bucureşti
Tel. 0722 509 713; 0748 752 538
