Fibrilaţia atrială este cea mai frecventă aritmie cardiacă şi numele ei provine de la faptul ca inima, în loc să aibă o contracţie coordonată, „fibrilează“, contracţiile succedându-se anarhic, la intervale de timp variabile (de unde şi primul nume de “delirium cordis”) atribuit acestei afecţiuni, în 1876, de Carl Nothnagel.
Riscul fibrilaţiei se dublează cu fiecare decadă la vârsta adultă, astfel încât peste 8% din persoanele în vârstă de 80 de ani sunt în fibrilaţie.
Din punctul de vedere al activităţii electrice a inimii, impulsurile generate în mod normal de nodul sinusal sunt înlocuite de impulsuri electrice dezorganizate cu originea în atrii, care produc un ritm neregulat, în episoade, care pot dura de la câteva minute la săptămâni sau se pot permanentiza. Tendinţa naturală a fibrilaţiei este de a se transforma într-o condiţie permanentă. Fibrilaţia atrială cronică antrenează o creştere de 1,5-1,9 ori a mortalităţii.
Fibrilaţia atrială se clasifică, după durata ei, în: prim episod de fibrilaţie (detectat prima oara), paroxistică (episoade recurente care cedează spontan în mai puţin de 7 zile), persistentă (episoade repetitive care durează peste 7 zile) şi permanentă sau cronică.
Fibrilaţia atrială este adesea asimptomatică, detectată la un examen de rutină şi poate fi bine tolerată, după cum poate duce la palpitaţii, dureri toracice, lipotimii sau insuficienţă cardiacă. Persoanele aflate în fibrilaţie atrială au un risc crescut (de până la 7 ori) de accidente embolice. Din cauza contracţiilor necoordonate şi de intensitate variabilă, sângele tinde să stagneze în cavităţile inimii - atrii şi, mai ales, apendicele atrial stâng -, formând cheaguri (trombi) ataşate de pereţi, care însă se pot desprinde şi migra în periferie unde se inclavează într-un vas distal pe care-l obstruează (embolie). Riscul embolic în cazul fibrilaţiei depinde în mare măsură de contextul în care apare această aritmie.
Fibrilaţia poate fi: izolată (apare la persoane sub 60 ani, în absenţa altor afecţiuni cardiovasculare, inclusiv hipertensiunea şi a afecţiunilor pulmonare), nonvalvulară (în absenţa valvuloapatiei mitrale reumatismale şi nereumatismale şi în absenţa intervenţiei chirurgicale pe valvă) şi secundară (ca o consecinţă a unei afecţiuni cardiace-infarct miocardic, miocardită, pericardită, intervenţie chirurgicală cardiacă sau noncardiace - hipertiroidie, embolie pulmonară, pneumonie).
Cu cât patologia asociată fibrilaţiei atriale este mai complexă cu atât riscul embolic este mai mare. Emboliile pot avea varii localizări - embolii periferice, care induc un sindrom de ischemie acută într-un membru şi care necesită intervenţie chirurgicală (embolectomie) de urgenţă, embolii mezenterice (în vasele care irigă intestinele) sau accidente vasculare cerebrale embolice.
De aceea, scopul tratamentului este de a converti ritmul cardiac în ritm normal, sinusal (cardioversie) sau, dacă acest lucru nu este posibil, de a minimiza riscul emboliilor prin administrarea tratamentului anticoagulant.
leontina temistocle
pentru mine acest articol este pe intelesul meu si sufucient de informativ
Sept. 13, 2016, 2:17 p.m.BUCUR ELENA
de patru ani am circulatie materială permanenta am tratament destul de eficient.as dori o relatie a circulației însă nu am bani suficienți casa de asigurări de sănătate nu contribuie cu nimic ?am avut tu sa polinomială hiperbolice cu aceasta complicație cum pot sa duc si eu o viata normala ?va rog sa ma sfătuiți ce sa fac !g
Nov. 24, 2016, 3:59 p.m.