Rinitele ocupaţionale, în ciuda disconfortului pe care îl creează, sunt încă subdiagnosticate. Până în prezent nu au ocupat un loc prioritar în studiile de specialitate privind incidenţa sau prevalenţa lor comparativ cu alte afecţiuni cu potenţial evolutiv mai sever.
Efectul asupra sănătăţii umane a timpului petrecut într-o clădire nu este pe deplin clarificat deşi sunt recunoscute de către OMS o serie de suferinţe grupate fie în sindromul clădirii bolnave, fie în cadrul bolilor legate de clădiri.
Calitatea aerului din mediul interior al diferitelor clădiri a câştigat importanţă ca problemă de sănătate publică la nivel mondial, având în vedere faptul că societatea urbană petrece din ce în ce mai mult timp în interior.
Relaţia cauzală între expunerea la locul de muncă şi dezvoltarea unei simptomatologii sugestive aduce în atenţie importanţa măsurilor de control al mediului, adresate atât clădirii cât şi individului ce desfăşoară o activitate în spaţiul respectiv.
Metodele preventive de menţinere durabilă a calităţii vieţii în acest mediu se adresează obligatoriu factorului uman prin screening-ul solicitanţilor pentru locul de muncă unde există o posibilă condiţie de sensibilizare, o atentă evaluare medicală pentru excluderea pacienţilor atopici, utilizarea echipamentelor de protecţie. Strategiile de ameliorare a condiţiilor oferite de clădiri vizează o serie de măsuri atât pentru mediul interior al acestora, cât şi pentru construcţia în sine prin folosirea unor metode de igienizare, etanşeizare sau de îmbunătăţire a ventilaţiei.
Sinteza datelor
Între bolile ocupaţionale respiratorii rinitele ocupaţionale nu ocupă un loc de frunte (comparativ cu astmul, afecţiune cu potenţial evolutiv mult mai sever) şi rămân încă subdiagnosticate. Deoarece principalele simptome - strănut, rinoree, congestie sau prurit nazal sunt similare altor tipuri de inflamaţii ale mucoasei nazale, non-ocupaţionale, au fost întâmpinate dificultăţi în definirea acestui tip de rinită. Unele definiţii pun accentul pe legătura temporală între această simptomatologie şi mediul specific locului de muncă în timp ce altele fac trimitere la fenomenele inflamatorii secundare acestei expuneri. Mai recent este propusă următoarea definiţie a rinitei ocupaţionale: afecţiune nazală inflamatorie caracterizată prin simptome intermitente sau persistente, reprezentate de congestia nazală, rinoree, strănut şi prurit nazal, însoţite sau nu de obstrucţie nazală variabilă şi/sau hipersecreţie şi care este datorată unor cauze şi condiţii atribuite unui mediu particular de muncă şi nu unor stimuli ce se regăsesc în afara acelui spaţiu. Se pune astfel accentul pe relaţia cauzală între expunerea la locul de muncă şi instalarea acestei afecţiuni.
Mecanismele de producere a rinitei ocupaţionale pot fi iritative sau imune ceea ce a permis o clasificare a acestor rinite în: anodine, iritative, corozive şi imunologice (în general prin mecanism mediat Ig E).
În ciuda frecvenţei cu care sunt semnalate, rinitele ocupaţionale nu au beneficiat de investigaţii susţinute privind incidenţa şi prevalenţa lor. Datele valabile în prezent indică o prevalenţă de 2-4 ori mai mare a rinitelor ocupaţionale faţă de astmul ocupaţional, fiind însă mult influenţate de criteriile folosite pentru definirea acestor afecţiuni.
Tratamentul acestui tip de rinite presupune în primul rând aplicarea unor măsuri de prevenţie, un screening aplicat solicitanţilor pentru angajare într-un loc de muncă unde există o posibilă condiţie de sensibilizare. La aceasta se adaugă o serie de măsuri de control al mediului şi farmacoterapia care este similară altor forme de rinită.
Strategiile de ameliorare a condiţiilor oferite de clădiri vizează o serie de măsuri adresate mediului interior al acestora dar şi construcţiei în sine şi pot fi grupate astfel:
• măsuri de igienizare - curăţarea cu meticulozitate a întregii clădiri, mai ales a zonelor cu praf, mucegaiuri sau microorganisme, aerisirea cât mai completă a tuturor spaţiilor, instalarea unui sistem de aerisire central sau utilizarea unor aspiratoare portabile cu filtre standardizate, înlocuirea agenţilor chimici de curăţire cu alte substanţe la fel de eficiente dar lipsite de miros şi în general netoxice;
• măsuri adresate construcţiei propriu-zise – verificarea periodică a acoperişului şi asigurarea etanşeizării acestuia, reparaţii periodice vizând crăpăturile de la nivelul pereţilor, refacerea sistemelor de izolare în cazul apariţiei infiltraţiilor;
• măsuri generale – renunţarea la mochete, prevenirea apariţiei condensului sau mucegaiului prin manşonarea conductelor reci, instalarea de umidificare cu asigurarea unui drenaj corespunzător care să evite proliferarea mucegaiurilor, resetarea termostatelor în funcţie de necesităţi, realizarea unui mod corect de depozitare cu ferestre cu tiraj a diferitelor materiale.
Expresia “sindromul clădirii bolnave” este utilizată pentru a descrie situaţiile în care ocupanţii unei clădiri acuză stări de disconfort, care survin numai câtă vreme aceştia se află în interiorul respectivei clădiri. Cauzele exacte care duc la instalarea acestui sindrom nu sunt cunoscute încă, dar se presupune că ar fi vorba, în special, despre calitatea precară a aerului din interiorul acestor clădiri, calitate determinată de o combinaţie complexă de factori. În lipsa ventilaţiei naturale, orice defecţiune a sistemelor de climatizare face ca în aer să se acumuleze diferite substanţe dăunătoare: de la substante chimice (compuşi organici volatili) din mochete, adezivi, vopsea etc, până la spori de mucegai, care se dezvoltă foarte repede în orice colţ umed şi insuficient aerisit. Alte explicaţii propuse se leagă de calitatea proastă a iluminatului (în special lipsa luminii naturale) şi existenţa unor "agresori acustici" de genul infrasunetelor. Cornelia Ursu, Conf. Univ. Dr. Universitatea Apollonia din Iaşi; Liliana Vereş, Şef lucrări Dr. Universitatea deMedicină şi Farmacie Gr. T. Popa Iaşi
