Prof. Univ. Dr. Cristian Serafinceanu
În ultimii ani s-au făcut progrese importante în terapeutica diabetului zaharat și complicațiilor sale. Au apărut clase terapeutice noi, foarte eficiente și lipsite de riscuri majore, cum sunt medicațiile incretinice și inhibitorii transportorilor renali de sodiu-glucoză. Avem deci un „arsenal” terapeutic tot mai complex, pe care însă trebuie să învățăm să-l utilizăm eficient în beneficiul pacienților noștri. De asemenea, noile insuline și combinațiile acestora cu medicamentele incretinice, constituie în mod cert viitorul terapiei diabetului zaharat tip 2. În România, problema noastră nu este atât accesul pacienților la insulinele moderne, care este asigurat, cât managementul adecvat al pacienților, adică abordarea interdisciplinară și educația terapeutică. Adică, fără o automonitorizare glicemică eficientă și screening periodic al complicațiilor cronice care pot influența echilibrul glicemic (de exemplu boala cronică de rinichi), nicio insulină nu poate face minuni.
Mai mult. Progresele în monitorizarea continuă a glicemiei sunt remarcabile. Senzorii au fost miniaturizați și pot înregistra date pe perioade mai lungi, chiar de câteva săptămâni. Accesul la aceste date poate fi obținut în timp real pentru a se adapta schemele terapeutice. Un progres important este perfecționarea senzorilor de glicemie, care pot transmite alarme presetate pentru limite superioare sau inferioare ale glicemiei către treminale de tip smartphone. Astfel, în cazul copiilor cu diabet zaharat, prin monitorizarea de la distanță și în timp real a glicemiei, scade semnificativ riscul de incidente hipoglicemice și, ceea ce este la fel de important, scade stressul (pentru părinți) legat de aceste posibile evenimente. Cred că aceste progrese vor permite în viitorul apropiat accesul tot mai facil al pacienților la sistemele integrate cu „buclă închisă”, așa numitul pancreas artificial.
