„Am să-i dau copilului meu, prin educaţie, ceea ce aş fi vrut eu să primesc de la părinţii mei şi nu mi-au dat"... Am auzit de atâtea ori această sintagmă, încât mi se pare important să vorbim despre asta. Este ceva despre care părinţii vorbesc cu mândrie, uneori chiar cu emfază, pentru că se simt generoşi şi sunt mândri că sunt dispuşi să facă acest „sacrificiu".
Hai să ne imaginam cum poate fi realizat acest lucru şi cât de „extraordinar" va fi rezultatul. Pentru asta, vă propun să luăm un exemplu concret: situaţia unei mame de băiat, care, în propria pubertate şi adolescenţă, a trăit frustrări repetate, din cauză că părinţii îi restricţionau şi-i controlau excesiv interacţiunile cu ceilalţi, relaţiile de prietenie, programul lecţiilor şi timpul liber.
Ce-şi propune mama? Să procedeze într-un cu totul alt fel cu fiul ei decât au procedat părinţii ei, adică să-i acorde multă libertate, încurajându-i independenţa şi autonomia, stimulându-l „să se descurce singur".
Dar, cine şi cum este fiul ei? Fiul ei este un puber destul de nonconformist, voluntar, puţin dispus să respecte reguli, competitiv şi cu nevoie mare de control, destul de răsfăţat şi obişnuit să obţină ceea ce-şi doreşte, chiar dacă uneori pentru asta este nevoit să mintă sau să-i manipuleze emoţional pe cei din jur. Deci, aflat în plină formare ca personalitate, ar avea nevoie să înveţe ce înseamnă disciplina şi autodisciplina, cum anume funcţionează sistemul recompensă-pedeapsă, despre raportul dintre responsabilităţi şi drepturi şi, nu în ultimul rând, că şi ceilalţi sunt importanţi. Cum credeţi că se vor potrivi concepţia mamei şi nevoile copilului? Bineînţeles că nu bine. Şi veţi întreba: atunci cum facem? Riscăm să facem aceleaşi greşeli ca şi părinţii noştri? Perpetuăm mentalitatea că trebuie neapărat să facem invers decât au facut părinţii noştri cu noi, pentru ca să fim şi noi satisfăcuţi, în sfârşit, şi pentru ca să fie copiii noştri fericiţi?
Răspunsul este cât se poate de simplu. Pentru a nu greşi cu copilul nostru, este foarte important să-i dăm, prin educaţie, ceea ce are el nevoie să primească de la noi, nu ceea ce credem noi că are el nevoie sau ar fi bine să primească. Şi cum ştim ce are nevoie? În primul rând, avem un instrument foarte util: atenţia, pe care, dacă o dublăm şi cu intuiţie, avem mari şanse de reuşită. Dacă suntem atenţi la el de la începutul vieţii lui, fără să ne oferim vreun răgaz, o să fim acolo să-l vedem, să-l înţelegem, însoţindu-l permanent. Este foarte important să-l cunoaştem, să-i urmărim evoluţia din toate punctele de vedere, nu doar creşterea în înălţime şi greutate, ci şi formarea achiziţiilor, precum şi toate transformările care i se întâmplă zi de zi. Şi mai avem ceva de mare ajutor: cărţile care ne învaţă cum să fim buni părinţi, povestindu-ne cum să ne privim şi să ne ascultăm copiii pentru a-i înţelege mai bine. Nu ezitaţi să le citiţi, nimeni nu s-a născut atotştiutor!
Iar pentru momentele în care ni se pare mai dificil sau pentru atunci când ne temem să nu greşim, să nu uităm că există specialişti psihologi care ne pot sprijini.