Dr. Daniela Cioplean
Se întâmplă frecvent ca pacienții care ni se adresează să ajungă la noi după ce această expresie a fost auzită de nenumărate ori de la colegii noștri oftalmologi în diverse variante. Este vorba atât despre pacienții adulți cu strabism dar și despre copii cu strabism. Din nefericire, în foarte multe situaţii este vorba despre pacienţii adulţi cu strabism dar şi despre copii cu această afecţiune.
Poate că înainte de a vorbi despre beneficiile funcționale ale intervenției pentru eliminarea strabismului, ar trebui să înțelegem ce se întâmplă în sufletul pacientului cu strabism, fie că este un copil de 4 ani pe care ceilalți copii îl evită sau râd de el, fie că este un adult marginalizat, care este foarte posibil să fi ratat interviuri esențiale pentru viața lui din cauza aspectului fizic, fie că este un adolescent care își face o freză extravagantă care să acopere unul din ochi pentru a masca asimetria. Nu trebuie să uităm nici de micul bebe strabic, al cărui părinte este atenționat în parc de către o mămică binevoitoare că nu este în regulă.
A purta după tine o viață întreagă un strabism este o mare povară, un marcaj psihic, care nu arareori creează depresie, uneori latentă, alteori profund manifestă. Este cu atât mai dificil de tratat un asemenea pacient cu cât, în țara noastră, componenta psihică, rana pe care o produce o boala în sufletul omului este ignorată și se consideră că pacientul trebuie sa se descurce singur cu ea. Acest lucru nu se Întâmplă în țările care au sisteme de sănătate bine puse la punct și în care este binecunoscut că nu poți să vindeci cu adevărat un pacient dacă ignori complet componenta psihică.
Am avut pacienți care mi-au spus că au vrut să se sinucidă, crezând că problema lor este nerezolvabilă, mai ales după ce au fost descurajați de către mulți medici oftalmologi care spun că «nu se poate face nimic». Acești pacienți, după corecția strabismului, și-au scimbat radical viața, s-au căsătorit și acum vin și cu copiii la control. Am avut pacienți care au ratat slujba vieții lor din cauza «aspectului fizic», în ciuda faptului că profesional erau mai buni și care au revenit în forță după ce această problemă a fost rezolvată.
Au fost, mult mai puțini însă, și pacienți dezamăgiți după un prim rezultat (fie din cauza așteptărilor prea mari, fie că răspunsul la chirurgie a fost insuficient sau paradoxal) și care au abandonat fie cursa, fie medicul. Există și categoria pacienților perfecționiști, care nu acceptă un rezultat altfel decât perfect, se numesc dismorfofobi, și la care cea mai mică imperfecțiune fac amară viața medicului care le tratează asimetriile oculare sau faciale. Uneori, acestea sunt naturale, normale, medicul le consideră perfecte, pacientul însă nu. Sunt extrem de rari, dar, de obicei, îi ții minte, cu toate detaliile lor, între zeci de mii de alți pacienți.
Este foarte adevărat că nu poți întotdeauna să corectezi în totalitate un strabism, că uneori așteptările pacienților sunt mai mari decât putem noi să obținem prin chirurgie și că uneori drumul este mai lung pentru că lucrurile sunt complicate. Este de asemenea adevărat că uneori deviațiile recidivează și că o intervenție cu un rezultat bun nu garantează că acest lucru va dura până la sfârșitul vieții.
La fel de adevărat însă este că în 99.99% din cazuri situația pacientului se poate cel puțin îmbunătăți în urma unei intervenții iar rata celor care necesită o a doua intervenție pentru un rezultat foarte bun se situează undeva în zona 20-40% în mâinile specialiștilor în strabism. Din păcate, de strabism se ocupă și mulți oftalmologi generaliști, ei însă operează limitat, prin prisma bagajului relativ redus de cunoștințe pe care îl au în privința acestei patologii, lucru care, din pacate, modifică radical statisticile generale. De unde și concluzia pacienților care întreabă: «am auzit că sunt necesare mai multe intervenții, e adevarat?»
Chiar și în cazul specialiștilor în strabism, curba de învățare este îndelungată și necesită un număr foarte mare de cazuri operate pentru a fi capabil să administrezi și să tratezi orice strabism.
În cazul strabismelor pediatrice, deviațiile complexe, mari necesită uneori chirurgie în două etape, uneori chiar trei dar, chiar și așa, în mâinile noastre rata de reintervenții este de sub 10%.
Lucrurile stau mai prost la adulții cu multiple operații în antecedente sau cu strabisme incorect abordate, cu mușchi sau ochi traumatizați, dar și acolo, de regulă, se pot obține rezultate foarte bune.
Deci, această problemă «doar estetică» poate fi rezolvată atât la adult cât și la copil.
În altă ordine de idei, ochii funcționeză armonic doar când sunt într-o poziție «estetică». În marea majoritate a situațiilor, o aliniere excelentă aduce și un beneficiu funcțional fără echivoc, nu numai în cazul copiilor dar și în multe cazuri de strabism la adulți, care își recapătă în mod surprinzător binocularitatea.
Diplopia (vederea dublă) este o realitate după operația de strabism și are ca motiv faptul că este nevoie de timp pentru creier să se re-seteze pentru a recepționa și sintetiza imaginile care acum vin dintr-o locație diferită. Diplopia este pasageră la 99% din pacienți, într-un procent foarte mic din cazuri persistă în anumite poziții ale privirii și <0.1 % pot rămâne cu vedere dublă permanentă, care are și ea soluții de tratament.
Deci, povestea cu «nu se poate opera pentru că vei vedea dublu» este o altă dogmă oftalmologică, scoasă din context. Ce este straniu este faptul că de obicei acest lucru este spus de către un medic care nu a operat niciodată strabisme însă nu sunt rare situațiile în care pacientul dezarmează și cere o altă părere din păcate abia după câțiva ani.
Prin urmare, cu atât mai mult cu cât strabismul este o anormalitate (nu atât o chestiune legată de estetică pentru că nu ne operăm ca să fim mai frumoși ci ca să arătăm ca toți ceilalți oameni), strabismul trebuie tratat. În 90% din cazuri, beneficiul este și funcțional: vedere binoculară la o bună parte din pacienți, câmp binocular normal, motilitate oculară îmbunătățită, restaurarea normalității la pacienții cu strabisme dobândite și diplopie (boală tiroidiană, pareze și paralizii, traumatisme, strabisme iatrogene etc).
